Urmaresc de departe, dar cat pot de atent, ce se intampla in tara in utimele zile. Mai ales protestele de la Bucuresti care sambata pareau sa fi atins cote paroxistice si care au explodat din nou duminica. Situatii de acest gen invita la excese retorice, la provocari si la aventuri in care ceea ce se dorea initial se evapora fara urma, iar ceea ce se intampla de fapt nu mai seamana catusi de putin cu scenariile de culise. Jocul de-a anarhia este unul extrem de periculos. Stii, eventual, unde incepe, nu stii niciodata unde si cum se termina. Un vechi proverb german, citat adeseori in anii cand Republica de la Weimar se clatina haotic, spune: “Padurii ii trebuie o mie de ani ca sa creasca, ii este de ajuns o noapte ca sa arda”.
Manifestatii, lozinci rimate si ritmate (nu mai conteaza cat sunt de stridente, de absurde si de vulgare), vehementa, violenta, petarde, pietre, sticle, pubele, gaze lacrimogene, jandarmi raniti, protestatari la randul lor loviti, chipuri acoperite de o maniera zapatista de fulare, cagule si glugi, panica indusa iresponsabil prin televiziuni, afirmatii grabite de genul “Basescu primeste ceea ce merita” ori “cine seamana vant, culege furtuna”, un lider al USL, presedinte de partid care se viseaza presedinte de tara, cerand ca presedintele tarii sa fie suspendat prin presiunea strazii, incantatii electrizante imprumutate din alte timpuri gen “Noi suntem poporul/Jos cu dictatorul”, de-ai crede ca Romania a dat faliment precum Grecia ori ca se afla pe marginea prapastiei.
Dictatura in Romania? Sunt interzise ziare ori posturi de televiziune, oricat de dure ar fi ele in raport cu seful statului ori cu guvernul? Sunt concediati peste noapte sute de judecatori? Este amenintata Curtea Constitutionala? Exista detinuti politici? Sunt agresate ori sufocate partidele de opozitiei? Sunt impiedicati liderii lor sa-si vada de treburi dupa cum co
