Stiam ca o sa fie dificil. Din ’90 incoace, anii electorali sunt ani de orbire in Romania. Orbiti de pasiune, optimism sau disperare, traversam perioadele din preajma alegerilor ca hipnotizati. Uitam de ratiune, lasam amanuntele la o parte si ne angajam in lupta cea mare, in deznadejdea sau extazul ultim de parca nu mai e zi si maine.
Ne traim istoria noastra mica in sincope ca si cum un efort urias de o zi poate compensa confuzia in care traim cu anii. Iar cand ne apuca entuziasmul, prima victima e simtul ridicolului. Vorbim in “revolutii”, “dictaturi”, “capitalism”, “comunism”, fondam republici de facebook, ne solidarizam fara rost cu miscarea “occupy” si credem ca ne-am potrivit ceasurile cu soarta lumii in schimbare. Toate in linii mari, neangajante.
Ignoram detaliile si facem istorie. In numele poporului respiram testosteron si emitem serotonina.
Revolutie era cand Ion Iliescu a luat mai putine voturi decat un profesor de geologie, revolutie a fost indepartarea lui Nastase, revolutie a fost ridicarea lui Crin Antonescu, revolutie e descompunerea publica a lui Basescu. Toate revolutiile astea (cu exceptia celei din urma care se televizeaza inca) au sfarsit trist si nimeni nu a tras cine stie ce invataminte de pe urma lor. Programele vagi si entuziaste de dinainte de fiecare dintre ele sunt uitate. Vazute din afara, “revolutiile” par marcate de un fel de jena postuma. Ne amintim nostalgici emotia nu si ideile.
Ceea ce mi se pare cel mai grav simptom al omului-electoral roman este renuntarea la propria-i persoana. Anularea. Renuntarea de buna voie la propria autonomie si cedarea ei unuia dintre curentele majoritare. Omul-electoral roman se teme sa faca opinie separata, abandoneaza umorul sanitar si se inroleaza intr-unul dintre curente din randurile caruia urla cat il tin bojocii. Duse sunt nuantele. Inutile detaliile. Daca
