Pentru postul asta o sa imi atrag ura multora. Asta e.
Asistam in ultimele zile la o isterie mediatica. Da, de scandalul Arafat – Basescu vorbesc. Nu am vrut sa intru in detalii la articolul Dorei, dar o fac acum. Avem pe de o parte pe cineva aproape de finalul mandatului, un personaj extrem de usor de demonizat. Un personaj pe care il privesc cam cu aceeasi simpatie cu care as privi un sobolan turbat. De cealalta parte avem un personaj mesianic, un om de bine pe care nici macar hulitii suporteri ai lui Basescu nu indraznesc sa-l acuze decat de lucruri relativ minore si de nebagat in seama pentru vulgul infierbantat – vezi afacerea cu ambulantele, banii care merg spre fundatia SMURD si, poate cel mai relevant, dezertarea catre tabara lui Ponta. Se vorbeste despre un ipotetic post in guvernul Ponta, acela de ministru al Sanatatii. Nici aceasta acuzatie nu are pana la urma vreo sansa sa castige adepti in masa, ci cel mult sa convinga de nevinovatia si pe cale de consecinta de bunatatea aproape supernaturala a lui Arafat. Intr-o lume de corupti dovediti si raz-dovediti, Arafat pare singurul complet nevinovat.
De ce ma deranjeaza imaginea asta? Nu stiu, poate e scepticismul innascut care ma impiedica sa vad sfinti in viata. Am in vedere exemplul maicii Tereza. Stiu, si pentru asta o sa imi atrag multe injuraturi. Fie. Sau poate sunt eu, o atee, exagerat de influentata de premiza ortodoxa ca toti avem pacate, ca nu poate exista cineva fara pic de rautate si egoism, cine stie. De Arafat aveam o impresie buna de cand eram in tara. Il priveam ca pe un profesionist neinteresat de politica, de mariri desarte. Un om care parea, cel putin de unde il priveam eu, ca isi iubeste meseria mai mult decat banii. M-am bucurat si cand am auzit ca a fost cooptat in guvern. L-am privit cu scepticism o data cu scandalul de la Giulesti, cand au murit bebelusii, dar m-am opri
