Un cîmp de floarea-soarelui de un galben-portocaliu strident stă înţepenit pe mica scenă de la Teatrul Luni de la Green Hours. Atîta culoare n-a mai văzut Green-ul în toată existenţa lui. Era în 2001, No mom's land, primul spectacol al Afrimului în Bucureşti.
Radu Afrim este un amalgam de narcotice de calitate. Te face să vezi departe. Orice spectacol afrimian conţine urmele adolescenţei sale fabuloase petrecute în Beclean, cu bivoli negri (de care îi era frică), studii de desen şi poezii erotice („cum scriu astăzi fracturistele; eu m-am lăsat”).
Scurt îndreptar de înţeles Afrimul
Afrimismul începe de la texte, bizare, lirice, aproape nedramatice, cu relaţii sîngerînde şi personaje diforme afectiv, permanent izgonite din rai, „texte puternice despre oameni slabi” pe care le deconstruieşte şi reconstruieşte pînă cînd le redefineşte ca fiind ale sale. E un proces de asimilare ce seamănă cu o campanie de cucerire. Pe un astfel de edificiu dramaturgic, Afrimul îşi ţese ca un păianjen poetica sa spectaculară unică, acele lumi translucide cu păduri sticloase, ninsori de îngeri, cimitire îngropate în iederă, bile rotative, uşi şi ferestre brodate, locuinţe înrădăcinate în copaci sau patinoare. Dacă aş fi designer de globuri, aş închide în ele cîte un spectacol de Afrim.
O formă foarte rară de afecţiune a hipotalamusului, pe care neurologii o numesc sinestezie, face ca persoana în cauză să vadă diferite culori atunci cînd ascultă muzică sau să perceapă cifrele şi literele drept culori. Sinestezia este şi „principiul potrivit căruia senzațiile diverse (coloristice, muzicale, olfactive etc.) își corespund în plan afectiv” (conf. DEX). Suspectez că definiţia este inspirată de Afrim la care sentimentele au culori, pshicul, forme şi toate sună cumva (de la Anna Terheim la Chet Baker sau Vlaicu Golcea trecînd prin Jay-Jay Johanson). Am zis că ast
