La 7 seara, duminică, mulţimea încă nu explodase. Bucureştenii, să tot fi fost în jur de o mie, scandează în linişte, înşiraţi în Piaţa Universităţii. Sunt studenţi, oameni între două vârste şi pensionari, încruntaţi, îngheţaţi, cu pumnii ridicaţi. Când prima petardă zboară din mulţime înspre cordonul de jandarmi, puhoiul de oameni de lângă clădirea Universităţii începe să-şi murmure că în noaptea asta ceva sigur se va întâmpla.

În clipele ce urmează lucrurile o iau razna de-a binelea: cineva aruncă cu sticlă incendiară, iar un manifestant ia foc cu totul. Mulţimea, îngrozită, începe să urle de aiurea. Nu te mai auzi om cu om, te îneci, plângi din senin, nu mai poţi respira. Ce să fie asta? “Jandarmii au aruncat cu fumigene şi cu gaze lacrimogene. Staţi cu fularul la nas!”, ne comandă, scurt, protestatarul Dănuţ Buicea, şomer.

Sirenele şuieră, mulţimea urlă, cerul se acoperă de un fum gros, steagurile flutură de pe chioşcuri, de pe statui, de pe stâlpi. Jandarmii fugăresc un grup de aşa zişi suporteri, ca să-i împrăştie. Însă ne nimeresc tocmai pe noi, oameni nevinovaţi. O luăm la goană prin bălţi, ca apucaţii, vânaţi din spate de un grup de ultraşi îmbrăcaţi ca nişte roboţi, cu căşti, cagule şi scuturi. Fugim ca orbeţii pe lângă clădirea Universităţii, fără să ştim încotro o apucăm şi de ce. Închizi ochii, asculţi revolta ai impresia că eşti în alt film - toate astea nu pot fie reale, nu se pot petrece tocmai pe trotuarul ăsta din România unde de dimineaţă nu se întâmpla nimic. Huligani la Universitate? Greu de spus. Când ne ciocnim de ei, ne spun “îmi cer scuze”, când le facem loc să treacă, spun “mulţumesc”.

Şomerul care vrea să ceară “eutanasiera întregii familii”. Când moartea e mai bună decât foamea

Şomerul Dănuţ Buicea cu soţia aleargă cot la cot cu noi, relaxat. Ştie el de ce. Până la concediere a lucrat ca jurist în Poliţia Locală se