În Ploiești, singurul oraș din țară unde există un Muzeu al Ceasului, timpul nu mai are răbdare cu ceasornicarii. Meseria lor este amenințată de extincție, o dată cu ultimii păstrători ai secretelor. Nici măcar muzeul de profil nu mai are un ceasornicar.

Pe când timpul curgea după alte repere, mai molcome, Ploieștiul avea un ceasornicar-șef, meșter absolut și autoritate incontestabilă pentru colegii de breaslă. Fiecare cartier avea câte doi-trei ceasornicari care nu mai făceau față cererilor de reparații la orologiile Pobeda, Slava și Zaria, pe când centrul orașului, în zona Halelor Centrale, răsuna de tic-tac-urile neîntrerupte care răzbăteau din atelierele ceasornicarilor.

Dar, timpul nu mai are răbdare cu orologierii. „La 10 ani, tatăl meu mi-a pus prima dată în mână un ceas, unul de masă, căruia aveam să-i fac o intervenție destul de simplă. Am fost copleșit de importanța pe care mi-o arăta tatăl meu. Au trecut peste 33 de ani de atunci", întoarce resorturile, către vremurile de altădată, Valeriu Petrică Dumitrescu.

Este ceasornicar din tată în fiu. Părintele său, Vasile, a fost acel orologier-șef al orașului, un nume pronunțat cu profund respect și ton grav inclusiv de către ploieștenii obișnuiți care i-au călcat pragul atelierului când instrumentele de măsurare a timpului au avut nevoie de îngrijirile unei mâini dibace și a unui ochi atent. „Tatăl meu a fost unul dintre cei 10 ceasornicari din România care au ajuns, în ciuda regimului comunist, la fabricile din Moscova și Leningrad, pentru specializare. De la el am moștenit această pasiune. Sora mea geamănă a lucrat și ea în domeniu o vreme, tot sub influența tatălui", povestește Valeriu Dumitrescu.

Moșteniri de familie

Îi știe pe toți colegii din oraș. Au mai rămas aproximativ 10, dar unii s-au îmbolnăvit și nu mai practică meseria ori au fost nevoiți să mai facă și altceva pentru