Halatele albe au dispărut undeva în culise şi eu rămăsesem singur în sala de operaţii. Aveam doar privire şi auz, în rest anestezia încă îmi ţinea trupul prefăcut într-un fel de păpuşă de petică, de felul celora cu care îmi mai aminteam că se jucau fetele copilăriei mele....
Într-un târziu am auzit hodorogind spre mine o targă. Nişte mâini puternice m-au rostogolit ca pe un braţ de ciocleji umezi în ceea ce mi s-a părut că e adâncitura unei foi împietrite de cort. A luat ceva timp, pentru că „îi greu, dracu...", după cum am auzit oftând în silă pe una dintre cele trei femei care trăgeau de mine... Erau demult trecute de vârsta femeii lui Balzac, chiar dacă m-aş fi mirat dacă ştiau. De Balzac, desigur... Erau în schimb voinice, cu îndemânarea sătencelor kolhoznice deprinse cu munca grea. „Şi crezi că i-a trece prin cap să-ţi dea vreun leu că-l duci în braţe, ţ-a mânţăni cumva?". „Ei, ba nu!".
Ochii mei clipind încă, urechile mele înroşite şi nişte gemete de neputinţă nu le tulburau cu nimic. Una la coarnele tărgii din faţă, alta la cele din spate, a treia flancându-mă din stânga... Aşa am trecut lungi coridoare până am fost răsturnat într-un pat în care urma să fiu redat vieţii normale sau, mă rog, speranţei la o viaţă normală, fie şi cu durere... Am auzit între timp, tot privind molcum cum se mişcă plafonul prăfuit al coridoarelor de-asupra mea, destule - câte nu spun nişte doamne trecute prin multe referitor la un bărbat despre care cred că nu vede şi nu aude. Era un spital în care, atunci când am fost adus pentru internare, dorind să mai fac nişte conversaţie politicoasă cu sora care-mi făcea hârtiile, am întrebat-o cum e pe la ei... Eram sigur, de fapt, că se va plânge că e greu ca oriunde în medicina noastră săracă... Dar nu! Ea m-a asigurat însă cu un fel de mândrie de serviciu că „la noi e minunat, sunt condiţii foarte bune..." „Cum adică?" „Păi - mi
