Cea mai simplă interpretare a vandalismelor de duminică seara din București ar fi că acei tineri au venit să se bată cu jandarmii, doar așa, de distracție. Pentru că asta scrie în ”fișa postului” unui membru de galerie de fotbal. Și, de cele mai multe ori, răspunsul cel mai direct e și cel mai veridic. Dar nu întotdeauna.

Ca fost jurnalist de sport (peste zece ani), am avut de-a face cu mulți membri ai galeriilor (cu unii am ieșit la bere, despre alții am scris, alții mi-au transmis că vor avea ei grijă de ușile și roțile mașinii mele). Nu am reușit să le înțeleg pe deplin motivele care îi mână în luptă, dar câteva lucruri tot am observat. Cea mai mare parte a acțiunilor lor violente sunt pe stadioane sau în imediata lor apropiere. De multe ori poți să stai, în amiaza mare, pe o terasă, la o bere cu ei crezând că ai în față unul dintre cei mai pașnici oameni din lume. În apropierea și pe stadioane, comportamentul lor se schimbă, ca și cum arena sportivă ar fi un teritoriu sacru, care trebuie să fie apărat de dușmanii care vin să-l cucerească (galeriile echipelor adverse) și/sau de intrușii care le contestă autoritatea și dominația asupra acelui spațiu (agenții și forțele de ordine).

Mult mai important decât spațiul de luptă este revendicarea luptei în sine. Fie că obțin mici victorii, fie că ies din confruntare cu spatele tăbăcit, cel care înfruntă agenții de securitate și forțele de ordine devin eroi. Confruntarea nu are sens dacă nu poate fi dovedită. În acest sens, interpretarea conform căreia membrii galeriei își acoperă gura cu fulare pentru a nu fi recunoscuți e total falsă: partea de sus a feței păstrează suficiente elemente distinctive după care pot fi identificați (cu atât mai mult cu cât majoritatea se află deja în bazele de date ale Jandarmeriei). Fularul peste gură ține de simbolistica revoltată și le oferă imaginea unei agresivități sporit