Un miting autorizat e ca un barbat fără testicule. Ca o femeie fără vagin. Ca un tenor fără coarde vocale. Ca un cal fără picioare.

Să ceri autorizație pentru a demonstra împotriva autorității e ca și cum un ateu ar cere binecuvântarea Patriarhului. Ca și cum ai fugi de-acasă în dormitor. Ca și cum ai renunța la școală, dar numai după absolvire…

Obligația de a autoriza un miting este de fapt o interzicere explicită a acestui drept la exprimare. Că mitingurile autorizate, organizate „conform cadrului legal”, nu sunt decât niște fake-uri penibile, niște caraghioslâcuri tolerate de Putere tocmai pentru că sunt complet inofensive am văzut la ultimele „demonstrații” organizate de sindicate sau de partidele politice. Un miting „legal”, desfășurat într-un anumit interval orar, cu baloane colorate și fluierașe de bâlci, cu muzichie și șepci cu sigle pare un hibrid între o procesiune religioasă și o paradă gay. Un asemenea miting – legal – nu este unul real. Mitingurile reale sunt mitinguri – precum cele pe care le vedem zilele acestea – ilegale, neautorizate, „anarhiste”. Și prefer infinit mai mult un asemenea miting – ilegal, dar real – celui legal, dar ireal, ireal de ridicol – precum dansul pinguinului-profesor „organizat” de niște sindicate din învățământ ajunse de râsul curcilor.

Mergând pe opțiunea „legalității”, aceleași sindicate au preferat să lupte cu statul în instanță, uitând că cine face legea în țara asta poate să o și desfacă. Ceea ce s-a și întâmplat de fiecare dată: sindicatele din învățământ câștigau în instanță, dar până la punerea în aplicare a deciziei judecătorești, guvernul emitea o altă lege prin care decizia devenea caducă. Sindicatele, de o cumințenie suspectă, transformate deodată într-un fel de organizații advocățești, mergeau din nou la tribunal să ceară de la jude dreptate. Judele făcea din nou dreptate profesorilor, profesor