Regizorul Radu Afrim s-a întors de curând de la Munchen, unde a montat la Rezidenztheater spectacolul „Când ploaia se va sfârşi", pe un text de Andrew Bovell, primit cu maxim interes de publicul german.
Despre teatrul românesc versus teatrul nemţesc, despre pinacoteci, grădini de vară toamna şi despre berea bavareză am vorbit şi noi cu proaspătul repatriat.
Radule, vreau să-mi spui mai întâi cum ai ajuns să montezi la Munchen?
Radu Afrim: Păi, dacă la Brăila mi s-au închis uşile teatrului am luat drumu' Nemţiei. Glumesc....Adevărul e că noul intendent al teatrului şi-a propus să cheme în prima lui stagiune unii din regizorii pe care el îi consideră importanţi pentru teatrul european de acum. Aşa se face că m-am trezit pe o listă cu Kastorf, Pippo Delbono, Talheimer sau Ostermeier. I-am citat doar pe cei mai cunoscuţi la noi. După ce mi-a văzut „Trei surori" în Finlanda şi-a trimis spionii (dramaturgii, o funcţie care în teatrul românesc nu există) să vadă la Timişoara şi apoi la Ljubliana „Piata Roosevelt'", spectacol care ţie ţi-a plăcut foarte mult şi care are mare succes la publicul deschis la minte al Timişoarei. Regizorii români nu au agenţi, nu sunt cunoscuţi în Vest, iar spectacolele circulă defectuos. În plus, singura şansă de a ne confrunta cu regizorii străini a fost anulată prin renunţarea la secţiunea străină a FNT- ului. E cazul să ne refugiem temporar în Secuime, la festivalul de teatru „Reflex" care promite trupe străine valoroase. Rezidenztheater, unde am montat, e cum ar veni la noi Teatrul Naţional, doar că Martin Kusaj, noul director, a împrospătat radical trupa odată cu venirea lui. Altfel se pare că ar fi fost imposibilă înnoirea publicului. Nemţii, ca şi francezii, şi-au pierdut publicul foarte tânăr pe care şi România şi-l va pierde curând dacă oamenii de teatru nu se trezesc la realitate.
Ştiu că ai început lucrul în o
