Aşadar, ne-am lămurit: în ţara domnului Lăzărescu — personajul din filmul lui Cristi Puiu, cărat cu salvarea de la un spital la altul până când a murit — , cetăţenii vor ca lucrurile să rămână cum sunt.
Toată tevatura a avut ca obiect, dacă înţeleg eu corect, un singur punct: dacă e bine ca în România să existe, în afara SMURD, şi alte servicii de urgenţă. În amănunt spus, dacă e oportun ca pe lângă serviciul de stat asigurat de SMURD (instituţie practic militarizată) să apară posibilitatea funcţionării, mai ales în mediul rural, a salvărilor particulare. În această dispută, iscată din senin, s-au conturat două poziţii: cea a doctorului Raed Arafat (adversar al ideii) şi cea a preşedintelui Traian Băsescu (susţinător al reformei). În urma demonstraţiilor "spontane" de joia trecută, poporul a decis: nu vrem ambulanţe particulare, suntem mulţumiţi cu SMURDul. Iar ca bonus, Arafat să reprimească funcţia de subsecretar de stat!
Asta vrea poporul, asta trebuie să i se dea. Nimic mai simplu. Între timp, conflictul a cam rămas fără obiect: pe lângă salvări şi Arafat, a dispărut şi legea sănătăţii. Au apărut, în schimb, violenţele de stradă. Ceea ce, fireşte, lăsând deoparte dramatismul situaţiei, a condus la situaţii de un umor nebun: guriştii din sistemul sănătăţii, dezaxaţii din presă şi hăitaşii din tranşee s-au repoziţionat urgent, urlând ca din gură de şarpe că vor legea sănătăţii înapoi. Nu trecuseră nici douăzeci şi patru de ore de când vituperau cu ochii ieşiţi din orbite, cerând desfiinţarea ei, iar acum suferă că preşedintele i-a privat de ceva care părea să fie propria lor avere. Suntem ţara cu cel mai mare număr de nemulţumiţi pe cap de locuitor, dar tot la noi se află şi cei mai mulţi suferinzi de paralizie a voinţei: deşi ne topim de dorul reformei, n-am mişca un deget să ne îmbunătăţim soarta. Iar când îl mişcăm, punem mâna pe ciomag.
