Sâmbătă am fost în piaţă. Da, am fost acolo, simţindu-mă confortabil cu acţiunea întreprinsă, chiar dacă nu, nu am mai participat în prealabil la nicio mişcarea similară, revoluţie, mineriadă, lovitură de stat etc., iar în 1989 aveam patru ani. Şi da, am scris despre asta, dar nu pentru că “subiectul e la modă” sau pentru că vreau să particip la rostogolirea unei atitudni, ci pentru că, din bun simţ deopotrivă civic şi intelectual, nu ai cum să nu acorzi atenţie unui fenomen social care îţi este contemporan. Şi a se nota, asta se întâmplă şi trebuie să se întâmplă indiferent de partis pris-urile pe care fiecare dintre noi le poartă cu sine.

Dumincă nu am fost în piaţă. Din motive obiective am fost forţată să urmăresc derularea evenimentelor pe internet. Era altfel. Nu mai avea legătură cu ce văzusem eu, revolta nu se mai construia pe flori&îmbrăţişări în piaţa publică, ci pe san pietrini şi violenţă. Totul semăna foarte bine cu ceea ce citisem prin cărţi şi arhive despre marile mişcări de protest din Occidentul anilor ’60-’70. La început părea întrucâtva înfricoşător, însă apoi, încet, ajungi să conştientizezi că dincolo de pudibonderie sau de ceea ce ţie se pare ţie normal, unele lucruri chiar ţin de firescul unei stări de fapt. Sociologic vorbind.

Funcţiile sociale ale violenţei

Asistăm la o mişcare socială în toată regula, cu actori multipli, cu o serie de conflicte construite pe mai multe axe, cu interese, cu revendicări şi, desigur, cu multă violenţă. Din toate astea trebuie să înţelegem, însă, ceva. Ceva cu semnificaţie socială, ceva ce ţine de structura societăţii şi de felul în care această se modelează, sub influenţa mai multor indicatori. Lucrurile nu se petrec niciodată aleator, chiar dacă aparenţa asta indică, iar orice formă de violenţă degajă multiple semnificaţii ce au legătură directă cu felul în care statul ştie