Scriitorul şi traducătorul Adrian Buz este de părere că literatura română pare mai dispusă să suspine neverosimil în poala unor critici năzuroși decât să-și caute cu adevărat calea spre lume
Aflat la Madrid, scriitorul Adrian Buz (foto) a răspuns, prin e-mail, întrebărilor GdS.
- Sunteţi prezent în lumea literară din 1999, în 2000 aţi primit premiul „Maşina de scris“, iar debutul propriu-zis s-a produs în 2001, cu volumul de povestiri „Ultimul capitol“, premiat de România Literară. Cum au fost acei ani pentru un bibliotecar din provincie, Adrian Buz, salariat pe atunci la Universitatea din Craiova?
- Probabil pentru că sunt, sau am devenit, o natură prea puțin nostalgică, îmi vine destul de greu să vă răspund la această întrebare. Ceea ce vă pot spune e că nu mi se părea că în acel moment Craiova ar fi putut oferi perspective decente, rezonabile pentru un debut. Suferea de complexul provinciei tradus printr-un fel emfatic de a moțăi la umbra unor tradiții cu care nu mă simțeam afin. Relația mea cu lumea literară locală era inexistentă și trebuie să recunosc că nici nu mi-am dat silința prea mult să fie altfel. Nu din aroganță, ci din câteva nepotriviri esențiale, să spunem, am gândit că e mai bine să încerc la o revistă din București. Intrarea în Craiova literară mi-am făcut-o după debutul și premiul din Flacăra. Prin George Popescu, l-am cunoscut pe poetul Nicolae Coande, care se străduia să anime apele și tocmai inițiase un supliment literar într-unul din ziarele locale.
Debutul: un atlet plin de steroizi, dar lipsit de muşchi şi de experienţă
- Cartea de debut, „Ultimul capitol“, a fost, cum spuneam, încununată cu premiul României Literare... Aţi declarat însă că „debutul e, probabil, cel mai ridicol moment în cariera unui scriitor“. Vă menţineţi afirmaţia? V-aţi referit la debutul dumneavoastră sau, aşa, în general
