Din motive care urmează, poate, să fie analizate de politologi, ridicările populare împotriva regimurilor alese după toate canoanele democratice nu sunt un semn bun, nici chiar atunci când lucrurile nu merg bine. Vacarmul, răfuiala, violenţa şi aglomerările necontrolate duc în direcţii care nu sunt întotdeauna semnul unei îmbunătăţiri de situaţie. La adăpostul lor, şmecherii şi profitorii răsturnărilor ies la suprafaţă şi, uneori, străbat departe.
Există însă câteodată situaţii în care dreptul la voce al unor segmente de populaţie nu poate fi garantat decât aşa, prin invadarea concretă, fizică, a spaţiului public, prin vociferări, prin îmbulzeli şi chiar câte o piatră aruncată. În ultimele zile, în marile oraşe ale României s-a ajuns la situaţii de acest fel. Şi chiar dacă cei care înfruntă frigul străzii nu întrunesc, numeric, mulţimi aluvionare, faptul că manifestaţiile de acest fel se repetă în aproape toate marile oraşe ale ţării ar trebui să le dea de gândit decidenţilor politici şi liderilor de opinie. Fiindcă ceea ce nu copleşeşte prin număr ar trebui să alarmeze prin rapida extindere spaţială a fenomenului.
S-a atins, probabil, una dintre limitele răbdării cetăţenilor. Din toamna lui 2008 încoace, s-a parcurs un traseu de tracasări şi vicisitudini, de umiliri prin discurs şi de amputări ale speranţei care nu puteau şi nu pot rămâne la infinit fără răspuns. S-au tăiat salarii şi pensii. Categorii întregi au fost vizate în mod special de şomaj; bugetarii în general, dar mai cu seamă profesorii şi medicii (din motive neexplicate, administraţia nu a suportat tăieri de retribuţie semnificative şi nici puneri pe liber draconice). Poliţia a încasat-o şi ea. Justiţia a părut de neatins, dar politicienii de la vârf au dat semne constante de nemulţumiri faţă de ea, încercând presiuni de tot felul şi şicane nenumărate.
Rezultatul a fost nu doar c
