În pragul aniversării naşterii lui Mihai Eminescu – devenită, de anul trecut, Zi Naţională a Culturii –, dl Geo Vasile descoperă omul din spatele operei literare, la rubrica Lecturi particulare.

Poezia şi proza tânărului Eminescu constituie tot atâtea proiecţii, măşti, avataruri lirico-dramatice şi filosofice ale autorului însuşi. Personaje ca Toma Nour, Ioan (din romanul Geniu pustiu, tradus de regretatul Marin Mincu prin „Genio desolato“), Andrei Mureşanu sau Horia, care întrupează atât tentativa titanică sau luciferică a demonului romantic, răzvrătit, cât şi căutarea absolutului (în povestirea de inspiraţie fantastică Sărmanul Dionis, o natură faustică, un metafizician interesat de necromanţie, de astrologie, ispitit de regresiunea în timp, dat şi de ascensiunea cosmică, sursă mitopoetică a „magului călător printre stele“). Dicţiunea acestui tip de erou este una eclectică, reflectând elanul autorului autodidact şi totodată patosul lui cognitiv. Dincolo de proza fantastică, adeseori specioasă, poetul abordează marile idei ale poeticii visului romantic (Mortua est, Memento mori etc.). Cititor pasionat al filosofiei lui Kant şi Schopenhauer, dă viaţă unui personaj precum Ieronim (în nuvela Cezara), un tânăr şi fascinant ascet sceptic, al cărui crez este debarasarea de instincte în favoarea unei purităţi supraomeneşti, vecină cu absolutul sub raza imaculată a primordiilor. Avem astfel o cheie a esteticii romantismului, a expansiunii cosmice şi a delirului uranic, al retragerii în insula paradisiacă (a lui Euthanasius) şi a dorului dispersiei-mistuirii în totul şi în nimic – cupio dissolvi – (a se vedea textul poetic Rugăciunea unui dac). Viziunea îndurerată a lui Eminescu, întrevăzută în legile istoriei şi universului, îşi găseşte mângâiere fie în „naţiune şi religiune“, fie în mit („cu izvoare ale gândirii şi cu râuri de cântări“) sau în iubire,