Lucian Boia analizează evoluţia şi plasarea intelectualităţii române de-a lungul a două decenii extrem de turbulente din istoria României.
Este deocamdată destul de greu de analizat (de cuantificat mult mai uşor, e suficient să numărăm cărţile publicate şi acestea nu sunt puţine!) aportul pe care l-a adus profesorul Lucian Boia istoriografiei româneşti postdecembriste, dar şi, lărgind cu mult cadrul, chiar vieţii culturale româneşti. Cu siguranţă, el este apreciabil. Imposibil de trecut cu vederea, indiferent de ostilitatea pe care cineva o poate resimţi faţă de abordările neconvenţionale şi novatoare pe alocuri, cinstite şi interogative, greu de trecut cu vederea, care au provocat destule scandaluri. Se poate afirma, cu siguranţă, că efortul său scriitoricesc (pentru că, până la urmă, orice istoric este sau sfârşeşte prin a fi şi scriitor) se află la antipodul vulgatei istoriografiei protocroniste, naţional-comuniste, inculcate poporului român în ultimii 20 de ani ai dictaturii comuniste (înverzite!), după un masiv efort de început de rusificare/slavizare în conformitate cu interesele primei perioade a ocupaţiei sovietice.
Firul principal al analizei din cea mai recentă carte a lui Lucian Boia, Capcanele istoriei, îl reprezintă evoluţia/plasarea intelectualităţii (a celor mai relevanţi exponenţi, evident) române de-a lungul a două decenii extrem de turbulente din istoria României, în care s-au schimbat nu numai nenumărate guverne, dar au avut loc lovituri de stat (februarie 1938 / 4-6 septembrie 1940, 23 august 1944, 6 februarie 1945), rebeliuni (21-23 ianuarie 1941), intrări în război (22 iunie 1941). Două decenii pline de evenimente politice, militare şi ideologice, care nu aveau cum să nu privească masiv elita intelectuală a ţării care, atunci, spre deosebire de perioada de după 1989, era puternic implicată în bunul (sau răul) mers al României,
