Trebuie să discernem atent între actele de huliganism ale unor grupuri agresive şi protestele oamenilor din toate pieţele ţării.
În cea de-a treia zi a manifestaţiilor din Bucureşti, 15 ianuarie, huliganii galeriilor de fotbal au confiscat protestul oamenilor din Piaţa Universităţii, transformând centrul Capitalei în scenă a violenţelor cu devastări şi incendieri, aşa cum de mai bine de un an vedem că se întâmplă la Atena. Cum s-a ajuns aici se ştie, iar succesiunea faptelor are de-acum clasicitatea unui studiu de caz demn de un manual pentru începători: preşedintele Băsescu, cel care şi-a asumat deschis măsurile dure ale austerităţii, l-a atacat în mod repetat şi nedemn pe Raed Arafat, creatorul SMURD (instituţie cu o încredere în rândul populaţiei mai mare decât cea în Biserică), în contextul avansării proiectului de Lege a sănătăţii. Arafat demisionează din Ministerul Sănătăţii şi în locul lui este adus, în mod sfidător, fie şi pentru câteva ore, caricatura traseistă Ciuhodaru. Când indignarea oamenilor începe să atingă un punct critic, preşedintele face cea mai neinspirată mişcare: iese şi retrage legea. Pentru prima dată el este perceput nu ca de obicei, ca autoritar, ci, dimpotrivă, ca slab.
Solidarităţii binemeritate cu Arafat (şi nu poţi decât să respiri uşurat, gândindu-te că boala mai veche românească a xenofobiei şi-a găsit leacul) încep să i se adauge toate nemulţumirile acumulate de-a lungul anilor de criză. Şi nu numai. Oamenii înţeleg instinctiv că puterea nu e doar nedreaptă, abuzivă, ci şi slabă, aşa că ţâşnesc în stradă în toate oraşele României. Ultraşii prind şi ei momentul pentru un spectacol de zile mari, cu cockteiluri Molotov şi vitrine sparte, aşa cum se întâmplă la toate summit-urile G-8 şi cum stadioanele nu le putuseră îngădui până atunci. Timp de două-trei zile, autorităţile, de la preşedinte la premier, ministru de Int
