Creştin ortodocşii îl prăznuiesc la 17 ianuarie pe Sfântul Antonie cel Mare, întemeietor al vieţii călugăreşti alături de Sfântul Pahomie cel Mare. Viaţa lui a fost scrisă la scurtă vreme după trecerea la cele veşnice de către ucenicul său, Sf. Atanasie cel Mare, arhiepiscop de Alexandria, de la care aflăm că părintele Antonie s-a născut în anul 251 în localitatea Coma, în Egiptul de Mijloc, într-o familie creştină înstărită, unde a învăţat buna rânduială întru dreapta credinţă. Avea 20 de ani când a rămas orfan de ambii părinţi, în grija lui rămânând atât gospodăria, cât şi sora mai mică.
Cum deseori îşi punea întrebări despre calea pe care trebuie să o urmeze în viaţă, într-una din zile, după ce a ascultat cuvântul Sfintei Evanghelii în care Mântuitorul spune: „Dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21), a considerat că acest îndemn îi era adresat direct. Şi-a împărţit averea săracilor, a dat-o pe sora lui în grija unei comunităţi de fecioare şi s-a retras în singurătate. În vremea aceea nu existau schituri şi mănăstiri, iar cei care alegeau viaţa ascetică, în post, rugăciune şi feciorie nu plecau din sat, ci îşi construiau mici colibe la marginea lor. O vreme, Sfântul Antonie a vieţuit într-o astfel de colibă sub ascultarea unui alt ascet din zonă însă, după un timp, a lăsat bordeiul şi s-a stabilit într-un mormânt idolesc abandonat ducând o viaţă de purificare interioară, cu post sever, rugăciune şi teribile lupte cu demonii.
Năzuind spre o izolare totală, pe când avea 35 de ani s-a stabilit într-o fortăreaţă părăsită la marginea deşertului, într-un loc numit Pispir, pe malul drept al Nilului, unde a petrecut 20 de ani de viaţă anahoretică. „Priveghea atât de mult, că de multe ori petrecea toată noaptea fără să doarmă şi aceasta făcând-o nu o dat
