Sînt absolut sigur că dacă eticheta ar fi existat la începutul anilor ’90 în oraşul de provincie în care m-am născut, aş fi fost inclus fără ezitări în infama categorie a hipsterilor, cel puţin de cunoscuţii mei, care ulterior au devenit „hackeri“ şi interlopi. Citeam frenetic fanzinele science fiction şi colecţia „Nautilus“, eram un împătimit al benzilor desenate, descoperirea MTV Chill Out Zone a fost o mică epifanie şi, nici mai mult nici mai puţin, am fost la concertul Prodigy de la Sala Polivalentă din 1995. În plus, aveam şi o oarecare sensibilitate estetică – strîngeam banii de alocaţie ca să merg la Bucureşti să-mi cumpăr jeans Soviet de la „Trei ursuleţi“, iar Leeroy Thornhill era idolul meu de stil. Toate aceste semne identitare m-ar fi calificat, probabil cu coroniţă, la secţiunea hipster electro. Dar ce este hipsterul, de fapt?

Judecînd după numărul de ocurenţe ale familiei de cuvinte hipster în mediul online românesc, aşa cum sînt ele indexate de Google, se pare că fenomenul a atins anul trecut masa critică în imaginarul social urban. Respectînd proporţiile, se poate vorbi despre o explozie de referinţe şi glosări, majoritatea superficiale, pe subiectul hipsterilor în media de la noi. Termenul este folosit în general fără echivoc, tranşant şi sentenţios, avînd o puternică încărcătură negativă sau cel puţin peiorativă. Eticheta stigmatizează practici, atitudini şi comportamente contraculturale (alternative, în sensul de opuse culturii majorităţii), folosind pentru legitimizarea discursivă traduceri şi parafrazări din surse occidentale. În acelaşi timp, valoarea semantică a cuvîntului hipster a suferit o deplasare treptată de la încercarea numirii unei subculturi specifice, foarte limitată ca dimensiuni în România – legată de mediile (scenele) de muzică şi artă alternative, clubbing underground, artă contemporană – la a desemna, oarecum inconştie