Prea mititel și cu temperament de dl Goe, pentru ca Leonte Răutu să fie înduplecat să-l lanseze în vreo intreprindere serioasă; prea tinerel spre a fi cooptat între hagiografii oficiali ai lui Nicolae Ceaușescu, deși dovedește sârg și talent; prea fugit din țară pentru ca, în 1990, să fie numit co-dirijor, alături de Adrian Severin, al corului ideologic Ion Iliescu și poporul; prea ambițios spre a înghiți afrontul că, sub Emil Constantinescu, deși l-a plimbat pe Adam Michnik prin parcul de la Cotroceni, nu s-a ales cu nimic consistent; prea băgăcios ca să nu intre, până la urmă, pe sub pielea lui Ion Iliescu spre a scrie împreună cartea de căpătâi a românimii gânditoare – pe atunci de stânga, azi – de dreapta, Marele Șoc; după ce ne-a lăsat să înțelegem că România sub proaspătul ales, Traian Băsesecu, riscă să devină un fel de Venezuelă a lui Hugo Chavez, Vladimir Tismăneanu a fost, în sfârșit, cooptat de noul președinte al României. De atunci, a îmbrăcat armura de pretorian vigilent și n-o mai dă jos de pe el. Iarnă-vară,viscol-pară, apără statuia Protectorului.

Împotriva cui?

Împotriva tuturor acelora care au alte opțiuni politice decât cele mereu în schimbare ale Protectorului și, pe cale de indigo, ale pretorianului însuși. S-a implicat în matrapazlâcuri prin care două institute au fost comasate și i s-au pus la dispoziție. De atunci, lecțiile sale de democrație și civilitate au crescut în progresie geometrică.

Nici un om serios nu poate să nege că manifestațiile de stradă ale ultimilor zile nu au constituit o combinație de ingrediente foarte diferite. De când există asemenea manifestații, ele sunt urmărite de acest risc.

Nici un om serios nu se poate îndoi că adversari politici ai lui Traian Băsescu au încercat să facă tot ce le stă la îndemână spre a întreține vâlvătaia stârnită, a nu se uita, chiar de mârlănia lui Traian Băsescu.