Şansele ca o ameliorare să se producă din lăuntrul sistemului sunt aproape de zero. Din ce în ce mai mult devine aparent că partidele politice în ansamblul lor nu sunt decât grupări de interese pentru care noţiunea de bine public este pură demagogie.

Poate că nicio lege din cele pe care guvernarea Băsescu-Boc le-a propus – retrăgând-o în ultimul moment sub o presiune fără precedent din toate direcţiile – nu a apărut mai şocantă decât cea privind noua organizare sanitară a ţării. Proiectul trăda psihologia cinică la extrem a noii noi clase care conduce ţara de la revoluţie încoace. Dacă d-l Băsescu a mai putut produce iluzii pozând în campionul luptei anticorupţie, recentele şi sistematicele luări de poziţie ale domniei sale au arătat fără putinţă de îndoială ce au devenit intenţiile sale şi pe cine reprezintă acum. După ce a optat pentru susţinerea proiectului Roşia Montană, după ce a devenit peste noapte un critic declarat al DNA, instituţie care mai reuşea să zguduie câte una dintre structurile corupte, proiectul Legii sanitare ar fi urmat să încredinţeze, în ţara hoţiei incontrolabile, banii strânşi de la cetăţeni unor companii particulare opace. Iar retragerea proiectului a fost anunţată cu o dezamăgire plină de resentimente. Asupra unui punct are dreptate preşedintele: sistemul sanitar actual este corupt, iar imobilismul nu rezolvă situaţia gravă. Exemplul nu face decât să confirme ceea ce ştiam: clasa politică actuală este sistemic incapabilă să rezolve marile probleme sociale. Ea nu poate genera decât soluţii strâmbe.

Acum, chiar cei care se mai îndoiau nu mai pot închide ochii în faţa realităţii: România a fost, este şi va mai fi încă exploatată de către nomenclatura securisto-comunistă convertită la neoliberalism.

Pe vremuri, adică după perioada Războiului Rece, prin anii ‘60, pacifiştii mondiali lansaseră ideea „convergenţei celor do