„Dacă-ţi pasă suficient de mult de hipsterism încît să-l analizezi sau să-l discuţi înseamnă că ai o oarecare legătură cu fenomenul şi că eşti pe cale să te debarasezi de «pata» lui“ – asta susţine Rob Horning, unul dintre cei (mulţi) care s-au grăbit să decreteze moartea hipsterilor, înainte ca fenomenul să se ofilească puţintel în America şi să ajungă, proaspăt şi plin de avînt, în Franţa, România sau Rusia. Probabil că are dreptate, sigur sînt şi snoabă, şi hipsteriţă, motiv pentru care am decis că cititorii Dilemei vechi ar trebui să afle cîte ceva despre tinerii între 20 şi 30 de ani (limitele de vîrstă sînt aproximative), cu preferinţe muzicale şi cinematografice obscure, cu blugi mulaţi şi ochelari de vedere falşi (OK, eu am totuşi strabism), cu bicicletă vintage, cu un simţ ascuţit pentru ce nu-i cool acum, dar o să devină, şi o plăcere inepuizabilă în a bifa evenimentele culturale. Asta e doar o încercare stîngace de-a pune o etichetă pe un fenomen cu manifestări foarte variate (caracteristica principală a hipsterului e că nu recunoaşte nici în ruptul capului că e hipster). Dacă lucrurile ar fi atît de simple, atunci nu s-ar mai organiza colocvii universitare despre hipsteri, presa internaţională (de la The Guardian la Courrier International, trecînd prin Polytika şi Slate) nu s-ar mai strădui să priceapă ce-i cu tinerii ăştia, Internetul n-ar fi plin de site-uri care-i ridiculizează, iar Philip B. Corbett, unul dintre editorii de la The New York Times, nu le-ar mai fi atras atenţia colegilor lui asupra folosirii abuzive a termenului „hipster“ în publicaţia americană. În cele din urmă, orice lucru demn de dispreţuit ajunge să fie asociat cu hipsterii, ceea ce e pur şi simplu inacceptabil.

DE ACELASI AUTOR Prizonierii conştiinţei noastre Terry GILLIAM: «Don Quijote are o obsesie pentru mine!» - interviu Avem un fel de „deltă“. Cum procedăm? Cinci p