Lăsând la o parte un management neperformant, vizibilitatea Editurii Universităţii din Bucureşti este inexistentă.
Recenta clasificare a editurilor, colecţiilor şi revistelor care publică lucrări ştiinţifice de către Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice nu a trecut neobservată. Exerciţiu aşteptat de câtăva vreme, el are o miză importantă pentru cadrele didactice universitare şi cercetătorii români care îşi pregătesc dosarele de avansare în grad sau care aspiră la finanţarea unor proiecte de cercetare în România. Ierarhia aplicaţiilor a fost constituită în trei grupe valorice (A, B, C), valabile pentru patru ani, corespondente criteriilor folosite de Consiliul Naţional al Atestării Titlurilor, Diplomelor şi Certificatelor Universitare. Rezultatele publicate cu acest prilej vor constitui baza pentru concursurile din următoarea perioadă.
Nu mă voi referi aici la ansamblul listei publicate pe site-ul competiţiei (www.cncs-uefiscdi.ro), deoarece nici nu am competenţa şi nici mijloacele să o fac. Mă voi referi doar la un caz pe care îl cunosc din experienţa mea, şi anume la Editura Universităţii din Bucureşti, clasată în grupa C, aşadar dezacreditată de singura instituţie abilitată să ierarhizeze editurile şi periodicele ştiinţifice româneşti. Ordinul Ministrului Educaţiei care defineşte „standardele minimale necesare și obligatorii pentru conferirea titlurilor didactice din învăţământul superior, a gradelor profesionale de cercetare-dezvoltare şi a atestatului de abilitare“ specifică limpede: „cărţile, ediţiile, corpusurile, lucrările, volumele colective, volumele conferinţelor luate în considerare sunt exclusiv cele publicate la edituri cu prestigiu internaţional sau la edituri clasificate de Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice în categoriile A sau B“. În clar, dacă cineva nu publică la edituri din aceste categorii, contribuţia sa nu v
