Interviul de mai jos s-a scris singur, pentru că Mihai Neşu este un om care te priveşte în ochi, nu a uitat să glumească şi, cel mai important, nu a rămas cu subiecte tabu după accidentul suferit anul trecut. Asta în timp ce duce în fiecare zi o adevărată insurecţie cu corpul său, pentru a-l recâştiga. Şi avem veşti bune: se află în ofensivă.
Eşti zâmbitor şi plin de speranţă. Asta spune despre tine că eşti un om puternic…
Nu neapărat! Ce poţi face altceva într-o astfel de situaţie decât să speri? A spera te poartă înainte. Sunt uşor dezamăgit, dar merg înainte şi sper că în câţiva ani voi fi aproape de normalitate!
De ce uşor dezamăgit?!?
Pentru că lucrurile nu au mers chiar aşa cum mi-am dorit. Speram să fiu mult mai bine după aceste nouă luni trecute de la accident. Contează însă că fac progrese, chiar dacă le fac cu paşi mici… Acum mişc o mână. Poate că în curând o să am şi mâna stângă. Asta aş vrea măcar. Să am ambele mâini.
Au fost primele Sărbători după accident. Cum le-ai trăit?
Au fost un pic ciudate. Cam ăsta este semtimentul… Ciudat. M-am bucurat însă de ele aici, în Olanda (n.r. - lasă ochii în jos).
Înţeleg că ţi-a fost dor de cum se petrece acasă, în România...
Un pic. Sunt altfel Sărbătorile la noi, la români... Da, mi-a fost dor de obiceiurile de la Oradea...
"Mi-e dor să-mi fac singur programul"
Care a fost cel mai greu moment şi cel mai plin de bucurie din această perioadă?
La terapie intensivă, când aveam un tub de respirat în gură şi şase perfuzii. Nu puteam să vorbesc şi eram doar eu cu gândurile mele… Şi doctorii îmi spuneau că nu o să pot respira singur niciodată. Cel mai fericit moment? Nu ştiu dacă poţi vorbi cu adevărat de moment fericite… M-am simţit bine în ziua în care am mers la stadion şi am văzut Utrecht cu Ajax. Nu pentru că a bătut Utrecht, ci pentru că am ieşit din cot
