Bilanţul incomplet arată că în zilele de 13, 14 şi 15 ianuarie au fost agresaţi 7 jurnalişti şi cameramani, victime ale loviturilor cu pietre şi ale incendierilor, echipe de jurnalişti au fost huiduite, iar prezenţa lor pe teren a fost în permanenţă în zonele cele mai periculoase.
Săptămâna trecută, jurnaliştii de teren din Capitală şi din câteva oraşe au simţit pe propria piele, mai mult decât în împrejurări cotidiene, riscurile profesiei şi exigenţele ei. „Grea meserie!“, îşi vor fi spus câţiva tineri reporteri trimişi în focul bătăliei, expuşi la bolovanii şi cockteilurile Molotov ale ultraşilor, la huiduielile mulţimii pusă pe harţă cu oricine ar fi părut în dezacord cu protestele, la frigul nocturn de ianuarie. A relata despre conflicte în situaţii confuze, a discerne în vălmăşagul miilor de participanţi, a alege persoanjele relevante din mulţime, a pune întrebările potrivite, a înţelege ce se întâmplă şi a explica apoi publicului este un gen de jurnalism în sine, care necesită rezistenţă fizică şi psihică (nu pot fi dintre cei care leşină când văd sânge) şi pregătire specială, incluzând măsuri elementare de protecţie personală, măsuri de prim ajutor etc. E vorba aici şi de fotoreporteri ori cameramani care devin şi mai uşor ţinta ostilităţii din cauza echipamentelor profesionale la vedere, uneori inscripţionate. Există manuale şi cursuri pentru corespondenţii de război, şi la noi MApN a organizat astfel de iniţieri, există cărţi ale unor gazetari celebri care au relatat din zone de conflict militar.
Pare ridicol să amintim corespondenţii „de război“ în împrejurările unor manifestaţii desfăşurate până la un punct la lumina zilei, pentru revendicări sociale coagulate de disputa dintre preşedinte şi subsecretarul de stat Arafat pe tema Legii sănătăţii. Două premise au făcut dificilă relatarea de la faţa locului: faptul că manifestaţiile au fost n
