Huliganii de stadion devin cetăţeni revoltaţi dacă dau cu pietre la Universitate
Bucureştiul s-a dus la culcare bătut măr, cu ochii umflaţi şi gîndurile vraişte. E normal, ni se spune. Peste tot în lume, protestele, ca şi politica, au partea lor de extremism. De teribilism cetăţenesc. Cota lor de fanatici, uzual numiţi fani, suporteri, ultraşi. Şi ei sînt oameni. Da. Iar noi sîntem nişte animale pentru că nu pricepem. Pentru că, tîrşîiţi prin fotbalul zilnic, nu vrem să uităm că din această magmă se trag cei care intră pe teren şi doboară mişeleşte fotbalişti, că dintre ei sînt cei care imediat după fluierul de început aruncă pe teren cu torţe riscînd accidentări grave şi/sau pierderea meciului de către propria echipă la masa verde, din zona asta vin cei care caftesc jurnalişti aşa, de fun, care înjură de ţi se încreţeşte pielea, care vor bătaie de dragul bătăii aşa cum în secolul XIX englezii voiau artă de dragul artei.
Dragii de ei! Despre ei discută acum o ţară întreagă. Analiştii, luaţi prin surprindere, au încercat să tricoteze o explicaţie europeană. Sărmanii reporteri sportivi de teren greu, mereu în contact cu aceşti bravi cetăţeni ai patriei, au priceput pe loc despre ce e vorba cînd au văzut braţele ridicate deasupra capului şi palmele lovindu-se ritmic. Fotbal Club. Fight Club.
Fanii au intervenit în istoria unor proteste ca nişte copii zevzeci, aruncînd în aer logica instituită a manifestării şi enervînd pe toată lumea. Ar fi o greşeală să fie catalogaţi ca anarhişti. Anarhiştii au o ideologie. Iubiţii noştri ultraşi nu vor să distrugă statul. Vor doar să-i dea şuturi în posterior, la mişto. Supuşi în trecut unor abuzuri ale forţelor de ordine slab instruite şi beneficiari ai unei crize de autoritate care se simte oriunde, de la circulaţia rutieră la tratarea agresiunilor stradale, băieţii şi-au dezvoltat un mod de a trăi în conflict.
