Încerc să găsesc un zgomot familiar, de care să mă leg ca să mi se pară că mă aflu în lumea mea, din Bucureşti. Un ciripit, niciun motor şi doi copii care până şi ei se joacă parcă altfel decât o fac cei din România. Nu găsesc. Ajung în faţa casei unde locuieşte Neşu. Sun cu hotărârea rutinei, dar ceva mă apasă...

Îmi răspunde un tânăr zâmbitor şi politicos ca un olandez. Îl întreb în engleză dacă aici stă Mihai Neşu. Îmi răspunde decis că nu şi că mai există o stradă cu acelaşi nume. "E următoarea la stânga. Acolo trebuie să mergeţi". Uşor nedumerit îmi consult notiţele, dar nu mă lasă în suspans decât cinci secunde, după care îl aud schimbând tonul şi limba: "Hai, intră! Glumim şi noi. Mihăiţă te aşteaptă…". Iar Mihăiţă mă aşteaptă aproape hlizindu-se, astfel că presiunea care credeam că mă apasă dispare rapid. "Te ţii de glume, Mihăiţă, ai?", întreb, iar răspunsul vine ca un reflex al genunchiului: "Să simţi şi tu că e totul mai palpitant, nu? Mie îmi place palpitantul. Din păcate, nu mai am parte de el!".

Între icoană şi fotografia cu echipa

Zâmbeşte mereu. Îşi foloseşte zâmbetul parcă în rol de ancoră în normalitate şi îi iese. Îi iese până şi modul în care, în timp ce vorbeşte, se scarpină în barbă ca un tic al momentelor de gândire a discursului. Mihai Neşu este unul dintre noi, iar eu mă simt uşor jenat pentru că la uşă m-am surprins gândind că va fi greu să pun întrebări şi să am răspunsuri.

"Uite Mihăiţă, acesta este premiul nostru pentru tine. Cel mai iubit fotbalist român…". Răspunde şicanându‑mă încontinuare: "Chiar sunt eu cel mai iubit fotbalist român? Da, să ştii că sunt, poate… Din păcate abia acum…Uite ce iureş a ieşit după chestia asta cu accidentul meu! Am primit o grămadă de mesaje. Vă mulţumesc. E foarte frumos premiul şi gestul vostru!". Îi cere apoi prietenului să aşeze premiul nostru pe o etajeră, la vedere, l