Acum un an şi jumătate mă aflam în faţa a trei antropologi pentru a-mi susţine disertaţia de master. Afirmasem că în Bucureşti au apărut tot mai multe manifestări culturale şi că o bună parte dintre participanţi sînt hipsteri, care preferă în mod firesc un teatru de nişă în locul Teatrului Naţional. Unul dintre profesori, neîncrezător, m-a întrebat pe ce mă bazez, moment în care, cu un nod în gît, am spus: „Pentru că am fost unul dintre ei“. În mod nu foarte paradoxal, acest coming out tîrziu a marcat şi ieşirea mea din hipsteritate, pentru că una dintre trăsăturile esenţiale ale hipsterului e cea de nerecunoaştere a apartenenţei sale. N-am ştiut că fusesem hipster pînă cînd nu m-am apucat să-mi scriu disertaţia şi am dat de articolul lui Lorentzen („Kill the hipster: Why the hipster must die: A modest proposal to save New York cool“). Începînd cu vara lui 2010, cuvîntul hipster a început să fie des vehiculat şi în Bucureşti. Hipsterii au ajuns să fie subiect de discuţii pe bloguri şi forumuri, revistele glossy i-au transferat din paginile de fashion către cele de editorial, iar antropologii şi-au frecat palmele aflînd de descoperirea unui nou trib urban.

La început a fost Web-ul

Ceea ce urmează e o subiectivă trecere în revistă a locurilor pe care le-am frecventat între 2001 şi 2009. Protohipsterii s-au regăsit pentru prima oară sub tavanul protector al clubului Web (închis în 2008), care a devenit treptat un fel de instituţie neoficială a coolness-ului. În Web vedeai ultimele gadgeturi, cele mai trendy ţoale, căciuliţe şi accesorii. Cam toată lumea îşi etala noul aparat de fotografiat. Din motive binecunoscute, se mergea în vacanţe la Amsterdam şi la Festivalul de la Sziget. Poate că greşesc, dar voi asocia întotdeauna hipsteritatea din acei ani cu mediul publicitar. Pe lîngă Web mai funcţiona şi Pindu care, ca şi Ota mai tîrziu, îşi căpătase numele