Antropologul David Kideckel nota despre România postsocialistă că, în timp ce munca şi producţia furnizează din ce în ce mai puţin material identitar, consumul este axa în jurul căreia se construiesc identităţile indivizilor. După mai bine de zece ani de supermarket şi fast-food, perioada recentă pare să marcheze o gourmetizare a României. O simplă trecere în revistă a programului TV, în măsura în care acesta mai este un barometru, ne poate da întîlnire, în orice moment, cu cel puţin o emisiune de gătit sau cu sfaturile unui nutriţionist. Consumul alimentar devine din ce în ce mai complex şi ne ocupă, multora dintre noi, o felie tot mai consistentă din orizontul de interese.

Identitatea alimentară are mai multe tentacule care ne ancorează deopotrivă pe o axă temporală: trecut – viitor şi pe una spaţială: local – global. Iată o reţetă verosimilă construită la repezeală pentru gustul unui român contemporan:

Se amestecă după gust puţin retro à la Sanda Marin (se poate merge chiar pînă la Păstorel Teodoreanu), un praf de mirodenii marocane, zîmbetul sănătos al lui Jamie Oliver, un cofraj de ouă „nestresate“, un kilogram de roşii româneşti (deci eco), un aparat electrocasnic de făcut pîine de casă, un prînz la un restaurant cu specific indian, o gustare raw-vegan, o masă de botez la un restaurant cu nume de dac, o pomană a porcului la o pensiune de la Bran şi se obţine un mozaic alimentar-identitar numai bun de gîndit.

Consumul – poate mai ales cel alimentar – este şi el o formă de muncă, pentru care cei cu papilele mai responsabile caută să se califice, asistaţi de puzderia de cooking shows româneşti şi străine, de cărţile de bucate glossy sau tradiţionale şi de bloggerii culinari entuziaşti. Se practică mîncatul din priviri, de pe fotografiile provocatoare ale blogurilor culinare, pelerinajul duminical la tîrgurile de produse tradiţionale, meniuril