In anii ’30, undeva in nemarginirea Oceanului Pacific, erau descoperite ultimele civilizatii care traiau in epoca pietrei sau a fierului. Acei oameni nu stiau ce e un cal, ca sa nu mai vorbim de un cal putere! Pentru antropologi, existenta lor a fost o mina de aur. Si cum era de asteptat, studiind ierarhizarea acelor societati primitive, vraciul era un punct de referinta in viata lor. Sefii de trib se puteau schimba, mai mult sau mai putin violent, dar puterea vracilor era de necontestat printre bastinasi. In doar 50 de ani, nepotii acelor oameni au sarit din epoca pietrei in cocpiturile avioanelor de mici dimensiuni cu care fac aprovizionarea localitatilor in care traiesc. Ei au apa curenta, energie electrica, gaze, internet, stiu sa scrie, sa citeasca, sa inteleaga ceea ce pentru bunicii lor ar fi fost de neconceput. Vraci mai exista inca. Alaturi insa de spitale si cabinete medicale. Femeile nasc in maternitati, nu sub o frunza de palmier. Rata de supravietuire a bebelusilor a crescut. Dar de undeva, dintr-o coliba uitata in timp, mormaind vraji si amestecand o fiertura cu toiagul strabunilor, vraciul priveste cu ochi incandescenti miracolul istoriei.

Paradoxal, situatia din Romania pare a semana cu destinul acelor oameni incremeniti in timp, pentru care o singura noapte, cand o mana de aventurieri le-au zarit focurile aprinse in valea din care niciunul dintre ei nu iesise vreodata, a insemnat cel mai rapid salt din istoria civilizatiei. Pentru ca avem si noi vracii nostri care isi reclama perenitatea. Avem leacuri miraculoase pe toate drumurile. Din Drumul Taberei pana in Satu Mare. De ce vraci? Pentru ca daca le examinati discursul, propunerile, solutiile tamaduitoare pe care le au la problemele societatii, veti observa ca sunt un soi de fierturi cu origine incerta, a caror reteta au mostenit-o, ori pur si simplu au luat-o de la altii, fie predecesori