O noutate adusă de Noul Cod Civil ("NCC") este reglementarea cesiunii contractului, instituţie absolut necesară în contextul mediului economic de astăzi, chestiune semnalată, de altfel, de majoritatea civiliştilor de renume români, care au susţinut, de lege ferenda, că viitoarea noastră legislaţie civilă ar trebui să reţină şi transmisiunea de datorie. Cesiunea contractului este reglementată în NCC în Cartea a V-a (Despre obligaţii), Titlul II (Izvoarele obligaţiilor), Capitolul I (Contractul), Secţiunea a 8-a (Cesiunea contractului).
Cesiunea contractului şi novaţia prin schimbare de debitor
Întrucât cesiunea contractului lipsea din Codul Civil anterior, pentru preluarea unui contract de către un terţ se utilizau diferite artificii juridice, în special instituţia novaţiei prin schimbare de debitor. Din punct de vedere practic, problema era că novaţia, nefiind o modalitate de transmitere, ci una de transformare a obligaţiei, nu avea cum să transpună perfect ideea de cesiune de contract.
Spre deosebire de novaţie, cesiunea nu presupune vreo modificare a raportului juridic dintre părţi, toate drepturile şi obligaţiile cedentului potrivit contractului cedat fiind preluate de cesionar. Prin comparaţie, novaţia presupune intenţia de modificare a raportului obligaţional, fiind înlăturată posibilitatea de a invoca excepţii bazate pe raportul juridic primar şi începând să curgă noi termene de plată.
De altfel, se poate spune că novaţia prin schimbare de debitor era folosită în practică mai ales ca o modalitate - imperfectă - de a obţine efectele unei cesiuni de datorie; rămâne de văzut care va mai fi incidenţa practică a novaţiei prin schimbare de debitor acum, când NCC reglementează cesiunea contractului.
Condiţiile cesiunii de contract
Art.1315 NCC permite cesiunea drepturilor şi obligaţiilor deţinute de un
