Pentru activitatea didactică de excepţie a profesorului Mihail Anton stau mărturie numele impunătoare ale discipolilor săi. Foste studente ale profesorului, dnele dr. Cornelia Tîrîş şi dr. Gabriela Angelescu duc mai departe învăţămintele acestuia.

Rândurile care urmează vor să trăiască bucuria fără timbru şi fără hotar a scrisorii de dragoste. Cuvintele singure au spart sticla uitată a timpului prozaic către lumina zilei de azi. Capacul lăzii mele de zestre s-a ridicat în taină, cu graţie, lăsând vederii icoana aceluia care a predat timp de patru decenii semiologia medicală la Spitalul Colţea. În inima Bucureştiului, din 1953 până în 1993, profesorul Mihail Anton, neobosit şi modest, a ţinut cu vrednicie în mână, în toate zilele, „cheile împărăţiei“. A deschis cu ele, pe rând, orizontul profesiei pentru nume mari cum ar fi: prof. dr. Valentin Stroescu, prof. dr. Leonida Gherasim, prof. dr. Minerva Muraru, prof. dr. Ioan Bruckner, prof dr. Dan Olteanu şi mulţi alţii. Asemenea demiurgului care a spus: „să fie!“ – şi a fost lumea întreagă, ne uimeşte şi acum cu puterea întemeietoare a modelului său. De la el am aflat întâia dată că numai în Cer se vor număra doctorii. Se străduia în fiecare clipă, cu răbdare şi atenţie, să toarne câte un fir de nisip la temelia oamenilor şi a faptelor de neînfrânt. Odată mi-a spus că fiecare an al carierei didactice purta numele unui discipol. Se mândrea, în rarele clipe când smerenia profundă i-o îngăduia, cu cea mai numeroasă familie spirituală: aproape patruzeci de „doctori adevăraţi“. Cu noi trăia amurgul. La curs, am văzut într-o dimineaţă fotografii cu prof. Valentin Stroescu, pe care îl aveam la farmacologie, student fiind, în clinica de la Colţea. Profesorul Mihail Anton ne arăta astfel fructele învăţăturii. Îndulcea rădăcinile şi uda pământul fertil care era sufletul nostru. Ucenicia la capul bolnavului, în iarna