Bătrânul continent îşi potrivea ceasurile după noua oră a istoriei. Nu mai băteau tunurile, nu mai cădeau bombe, nu mai mureau oameni seceraţi de gloanţe, de schije, zdrobiţi de tancuri sau sufocaţi de gaze. Era pace. Europa, toată, se pregătea să păşească într-o nouă eră.
Dar Europa tot nu era unită. Vechea hartă fusese făcută sul. Se mutaseră graniţe, se despărţiseră populaţii, se împărţiseră geografia, economia, destinele, averile. Fără să-şi dea prea bine seama ce i se întâmplă, România s-a găsit dintr-o dată despărţită de o graniţă de sistem de lumea ei firească. Într-o lume ce îi era străină.
Dincolo de această graniţă, era lumea în care trăise până să fi început războiul. Dincoace însă, în zona peste care fusese trasă "cortina de fier", se însăila un climat cu totul necunoscut. Societatea românească a fost încorporată imediat după război, fără vrerea ei, într-o zonă ce fusese destinată să devină, repede, foarte repede, lagărul socialist.
Ce lăsam în urmă? România, de îndată ce se desprinsese din încrengătura Marii Crize din 1929-1933, îşi luase avânt într-o încercare meritorie de a ocupa un loc bun în plutonul naţiunilor dezvoltate. Sunt nenumărate acele evenimente, întâmplări sau împrejurări din anii interbelici, apoi din anii războiului, de natură să ne deschidă ochii. Şi să ne ajute să înţelegem că sărăcirea ţării noastre de după război avea o singură cauză: căderea întregii economii în mrejele iluziei comuniste.
Istoria a avut cursul ei şi nu e posibil să fie rescrisă. Ar fi însă nedrept să ignorăm unele posibile proiecţii peste timp, pornind de la fapte care s-au petrecut în mod real. Acele fapte ce au căpătat o dinamică optimă, marcând creşteri evidente, cu deosebire în sectorul industrial.
Suntem îndreptăţiţi să întrebăm astăzi: unde ar fi ajuns România dacă sfârşitul războiului (al celui de al Doilea Război Mondial) nu i-a
