Deşi cochetăm de 22 de ani cu democraţia, adevărul unic, atât de drag comuniştilor, e mai viu ca niciodată.

România s-a radicalizat în tabere, fiecare tabără are un adevăr unic, în baza căruia adepţii se bat cu cărămida în piept că dreptatea e de partea lor. La câţi deţinători de adevăruri unice există în acest moment în România, nu e de mirare că dialogul este imposibil. Principiul "cine nu-i cu noi, e împotriva noastră" a generat un radicalism împins la extrem şi proliferează din spaţiul politic, via cel mediatic, în spaţiul public.

Din acest fals şi păgubos principiu s-au născut îngerii şi demonii României post-decembriste. S-a ajuns la situaţia absurdă în care, pentru fiecare tabără în parte, "ai noştri" sunt obligatoriu îngeri, musai buni, negreşit victime, iar "ai lor", viceversa, sunt răii absoluţi. În consecinţă, orice ar face "ai noştri" este bine, orice ar face "ai lor" este rău. Curat circ este când unul "de-al nostru" migrează la "ai lor" şi, brusc, devine dintr-un om absolut respectabil, un infam trădător, cu care nu-i bine să fii vecin de cartier, darămite să te aşezi la masă. Când unul "de-al lor" migrează "la noi", e perfect, nu-i un trădător, doar că Dumnezeu l-a adus pe calea cea dreaptă. Ce să mai spunem de cei care îndrăznesc să aibă alte idei decât cutuma oficială şi să critice adevărul unic? E păcat de moarte. Dacă pentru păstrarea unor aparenţe de monolit imprudentul gânditor cu voce tare nu este aruncat ca o măsea stricată sau nu este executat în presă, atunci este sigur izolat de către deţinătorii de adevăr unic precum un ciumat contagios.

Din aceste combinaţii exclusiviste de alb-negru, din lipsa infinitelor nuanţe de gri, s-a născut politica românească postdecembristă, dar şi neîncrederea electoratului în politicieni. Să nu se mai mire nimeni că nucleele de partid nu sporesc, iar vânătoarea cu arcanul de membri sau simpatiz