Revoluţia la care visez nu are culoare politică. Pentru că România anului 2012 nu e o dictatură, ci o ţară condusă prost. Revoluţia la care visez nu e organizată de partide. Pentru că toţi politicienii vorbesc la fel şi fură laolaltă cu marii capitalişti ai ţării. Revoluţia la care visez nu e declanşată de oamenii care vorbesc la televizor. Pentru că România e o ţară cu televiziuni care nu doar informează, ci şi manipulează. Revoluţia la care visez eu e altfel.
E una în care jandarmii îi snopesc în bătaie pe huliganii din galerii, undeva pe străduţele lăturalnice din spatele Spitalului Colţea, în timp ce mii de hipsteri, studenţi şi profesori protestează liber, între clădirea unei facultăţi şi a unui teatru. Revoluţia mea e una în care, sub presiunea străzii, preşedintele ales al României îşi cere public scuze pentru erorile sale, la oră de maximă audienţă. Revoluţia mea e una în care oamenii nu protestează împotriva reformei sistemului medical, ci împotriva corupţiei din spitale.
Revoluţia mea e una în care nimeni nu ştie ce e Legea 4, dar toţi știu ce scrie în articolul 2 din Constituţie: „Nici un grup şi nici o persoană nu poate exercita suveranitatea în nume propriu“. Revoluția mea e una în care românii inteligenți de peste hotare nu scriu texte revoltate de la distanță, ci iau primul avion spre acasă. Revoluția mea nu seamănă cu golanii comuniști din Atena, ci cu indignații liberi din Madrid. Revoluția mea e aici, printre noi, dar încă nu știe că există.
Revoluția mea e în scandările auzite zilele astea la Timișoara - „Ole, ole, noi urâm partidele“, sau la Cluj - „PDL și USL, aceeași mizerie“. Revoluția mea e cu acea mamă care i-a spus fiicei sale „Mamă, du-te la proteste dacă știi de ce te duci. Dacă nu știi, stai și sună-ți un prieten care are nevoie de o vorbă bună. E mai valoros decât să fii gură-cască“.
Revoluția mea e cu prietenul meu
