Nemulţumiri acumulate în timp au răbufnit la acest început de 2012 în stradă. Surprinzător? Pentru cei care urmăresc tendinţele şi procesele istorice în dinamica lor, deloc. Ca şi fenomenele economice, unde prefaceri îndelungate dau naştere unor trenduri coerente, şi în viaţa social-politică elemente ce mocnesc la adâncime ies la suprafaţă atunci când găsesc un factor declanşator. Cu cât ele stau mai mult reprimate, fără supape de evacuare, cu atât mai dure sunt ulterior exploziile.

În măsura în care în societatea românească o oligarhie şi-a asumat cele mai multe dintre "reforme" - de la privatizările societăţilor de stat, integrarea în Uniunea Europeană fără negocieri prealabile cu un mandat clar din partea electoratului şi până la reconfigurarea sistemelor de învăţământ şi sănătate - iar dezbaterea publică a fost superficială, este perfect de aşteptat ca "majoritatea tăcută" să găsească de cuviinţă să îşi exprime nemulţumirile la capătul unei etape de administrare proastă a ţării.

Nu întâmplător, începând cu 2009, la fiecare început de an am scris câte un editorial în care anticipam deznodământul firesc al exploziei în stradă după o perioadă extinsă în care cea mai mare parte a societăţii a fost exclusă de la deciziile majore din "Cetate". În articolul "Zece ani de la ultima mineriadă", de acum trei ani, spuneam că, după eşecul din 1999, românii au renunţat să se mai revolte, abandonând pentru o decadă toate deciziile majore în mâinile unor autoproclamate elite care ne-au promis un viitor de prosperitate în Europa. Deziluzia unui mandat neîmplinit lasă loc unei revolte explozive a celor cărora nu le rămâne decât să privească înainte cu mânie. Mersul implacabil către acest epilog nu poate fi evitat în condiţiile în care Puterea nu îşi asumă lecţia egipteană, care ne-a spus anul trecut că "oricât de mult ar putea fi îndurată sărăcia - în combinaţie dev