Criza declanşată de intrarea preşedintelui Traian Băsescu în coliziune frontală cu doctorul Raed Arafat, în condiţii de totală lipsă de fair-play prezidenţial - şi faţă de public, şi faţă de părintele SMURD - a escaladat atât de periculos încât o eventuală calmare a apelor nu ar mai fi fost posibilă decât printr-o mişcare spectaculoasă a Guvernului şi Preşedinţiei.

Protestele de stradă presărate de incidente violente au dus la anularea adevăratei dezbateri care ar fi trebuit să ocupe timpul în spaţiul public - cea privind reforma săntăţii -, iar scânteia "Arafat" a acţionat ca un catalizator pentru afirmarea nemulţumirilor diverse faţă de actuala putere, prezente în societate, dar incapabile până acum să se coordoneze.

Cooptarea lui Raed Arafat, din nou, în structurile guvernamentale reprezintă, într-adevăr, o mutare care răspunde criteriilor impuse de auspiciile zilei, dar va fi ea şi suficientă?

Din punctul de vedere al procesului de elaborare a noii legi a sănătăţii, lucrurile au şanse să se mai aşeze, dar cât priveşte continuarea protestelor de stradă şi efectele finale ale acestora sunt tot atâtea şanse ca mâna întinsă din nou doctorului Raed Arafat să nu aibă un cuvânt decisiv de spus.

Prin urmare, dincolo de pragmatismul dovedit de toate părţile - de Raed Arafat, Traian Băsescu şi Emil Boc - rămân, la cald, mai multe întrebări decât răspunsuri.

Destinatarii lor sunt, date fiind originile conflictului, întâi Preşedinţia, apoi Guvernul. Corect spus, Traian Băsescu şi Emil Boc.

Reprimirea părintelui SMURD în Ministerul Sănătăţii şi în comisia de specialitate însărcinată cu elaborarea unor reglementări noi în sistem este, într-adevăr, meritul celor doi, dar acel pseudo-merit de a deschide ochii măcar în ceasul al 12-lea.

Totuşi, preşedintele Băsescu rămâne dator să lămurească opinia publică asupra câtorva lucruri extrem de i