Construcția unei poziții prin desființarea opoziției, la nivel argumentativ, întotdeauna mi s-a părut păguboasă. Dar am tot zis de ce ieșim în stradă. Parcă ar fi cazul să zicem și de ce nu stăm în casă. Există, evident, acea parte a cetățenilor care aleg să se delimiteze de ce se întâmplă zilele astea. Mi se pare firesc. Dar argumentele utilizate de ei îmi par, pe-alocuri, alunecoase. Par niște texte scrise din vârful patului, în urma a multor ore petrecute cu telecomanda în mână. Nu este nimic în neregulă cu faptul că nu vin în Piață, că nu vor să se amestece cu noi. Este absolut ok și chiar preferabil – opiniile diversificate sunt sănătoase. Doar că nu am reușit, până acum, să ajung la argumente care să mă convingă pe mine. Repet: argumente care să mă convingă, nu argumente valabile!
Am cules câteva citate din textele contra a ceea ce se întâmplă în piețele publice din mai multe orașe. Sunt citate din bloguri şi comentarii ale utilizatorilor la textele publicate pe site-uri de ştiri. În mare, textele spun acelaşi lucru. Criticul nostru, acest personaj colectiv „Mie Îmi Pasă, Dar Nu Așa!” este indignat de-o potrivă pe noi și pe ei. Repet, respect această poziție, per ansamblu. Doar că mi se pare că argumentele lor alunecă uşor, dar precis, spre sofism. “Eu nu am delegat pe nimeni să-mi strige nemulţumirea în piaţă, deşi îmi pasă şi mie dureros de mult de această ţară.” Deci faptul că nu se manifestă în stradă nu înseamnă că nu îi pasă. Ok, atunci unde este păsarea acestor oameni? Din formulare se subînțelege că există o nemulțumire („nu am delegat pe nimeni să-mi strige nemulțumirea în piață”), dar unde este ea manifestată? Ce face un cetățean atunci când statul nu îl mai mulțumește, când serviciile pentru care cotizează nu se regăsesc în economia cotidiană a unui trai mediu? Există pârghii – audiență publică la primar, la senator, la deputat, la consili
