Vor mai trece, probabil, încă vreo 30 de ani (moment în care, cel puțin oficial, vor fi deschise arhivele) pentru a putea estima, cât de cât mai aproape de realitate, în ce măsură ceea ce s-a întâmplat în decembrie 89 a fost manipulare și în ce măsură a fost vorba de o revoluție cât se poate de concretă, făcută sub presiunea străzii, a sutelor de mii de oameni neumulțumiți care și-au învins frica. Acest semn de întrebare care rămâne asupra sursei constitutive a societății actuale autohtone ne-a urmărit și ne va urmări în continuare. Cu atât mai mult cu cât, în anii care au urmat, manipulările generate de lupta pentru putere și pentru păstrarea puterii au continuat, într-o formă mult mai vizibilă, identificabilă pe moment sau (mai ales) în analize retrospective la rece. De la mineriadele din anii 90 și până la protestele sindicale și/sau de partid pe bază convocator din ultimii ani, mișcările sociale de stradă au purtat mereu cu ele o culoare politică (desfășurându-se mai degrabă în raport cu agenda politică și nu cu agenda socială reală – chiar dacă, uneori, au existat suprapuneri).
Astfel, e de înțeles o anumită stare de expectativă atunci când oricine, sub orice motiv, iese în stradă. Mai mult, efectul e și mai pervers: pornindu-se de la această premisă, în fiecare manifestare/protest sunt căutate acele elemente care confirmă această ipoteză (a unor interese duse dincolo de revendicări). Dacă în piață apar simpli membri de partid, aceștia sunt vânați și scoși în față, ignorându-se restul manifestanților ale căror mesaje sunt clar împotriva establishmentului în totalitatea lui (nu doar pe fragmente). Scandările împotriva altor partide decât cele aflate la putere și huiduielile la adresa liderilor acestora care se nimeresc pe la manifestații sunt în zadar. Pur și simplu, pentru o mare parte a societății românești îi este imposibil să accepte că mai există o
