Foto: ADRIANA NEAGOE / MEDIAFAX Hai la revoluţie!, strigă unul, ridicând sticla de lichior. Patru inşi fac poştă în staţia lui 122, la marginea Bucureştiului. Au urme de var pe mâini şi pe haine. Nu par să fie dintre zurbagiii care au făcut praf centrul Capitalei. Şi, de fapt, nici nu merg la revoluţie: vor coborî, obosiţi, câteva staţii mai încolo, în Ghencea. Asta, cu mersul la revoluţie, e numai un fel de salut. Şi singurul semn, la periferia oraşului, că în centru se întâmplă ceva. În rest, aceiaşi oameni apatici umblând ca nişte păpuşi împinse de un deget nevăzut printr-un cartier mohorât, sub un cer vânăt, pe înserate.
Ăla mic şi ăla chior
E a patra zi de proteste. La televizor, lumea ia foc, se zguduie. Dar în oraş, mai încoace, freamătul revoltei nu se simte deloc. Nici la margine, nici la Eroilor, nici pe la Cişmigiu, nici la Ateneu sau la Senat, pe unde autobuzul îşi urmează neabătut linia. Unii urcă, alţii coboară, vorbesc la telefon, cică se adună iar în centru, hai la revoluţie, ia uite că ninge! Şi nu se aude şi nu se vede nimic nici de la o aruncătură de băţ. Totuşi, demonstranţii sunt acolo, între Universitate şi Teatrul Naţional, doar i-am văzut la televizor. Abia de la câţiva paşi îi auzi. åla mic şi ăla chior au băgat foamea-n popor! E o revoluţie mică, ultracentrală, acoperită de zgomotul maşinilor.
Câteva sute de oameni s-au strâns în Piaţa Universităţii. Ei spun că sunt peste o mie. La televizor sunt aproape o mie, iar jandarmilor le ies cinci sute. Adevărul e ca de fiecare dată undeva pe la mijloc.
Să nu mai fie
La televizor, totul pare mai mare, mai puternic, mai viu decât în realitate. Pe ecran se văd protestanţii cei mai îndârjiţi, adunaţi în faţa camerelor de luat vederi, înfipţi în obiective. Aici, în pâlniile astea de lumină de la reflectoare, tot timpul se strigă şi se agită pancar
