Timpul înainta vijelios prin decembrie. Eram în Bucureşti, într-o atmosferă umedă, cu o ceaţă groasă, care spre seară se lăsase ca o cortină fumurie. Ne-am adunat într-un apartament de pe Bulevardul Unirii, am deschis o pentadă din vinul lui Macedon şi am purces la un simpozion profund. Vom caracteriza personajele în funcţie de ceea ce reprezintă pentru ele introspecţia: pentru Cristi (Cr.) – o propensiune cinegetică teofagă, pentru Mihai (M.) – un mod de a bea elixirul tinereţii cu sinele, pentru Clement (Cl.) – o metodă evazionistă virtuală de a scăpa de datorii, pentru Ion (I.) – o incursiune egolatră spre teomanţie, pentru Horaţiu (H.) – o metodă trudnică şi trainică de a-şi developa istoria criptic, pentru Costena (Cos.) – o cardiogramă acrivică a realităţii fruste, pentru Iulia (Iul.) – chivernisirea biblioteconomică a gîndurilor.
Cr.: Dragi sympotes, în acest mediu prehibernal, ne vom concentra asupra realităţilor interioare ale omului şi, în mod special, asupra procesului voliţiunii. Ce este voinţa?, De ce vreau cînd vreau?, Ce mă face să vreau aşa cum vreau?, De unde pleacă vreau-ul meu? sînt întrebări pe care şi le pune orice om. Şi, întrucît sîntem creaţi după chipul lui Dumnezeu, să spunem cîteva cuvinte despre cum vrea El sau, mai bine zis, despre cum credem noi că vrea El, pentru că în definitiv modul Lui de a vrea rămîne insondabil! Grigore de Nyssa ne spune că atunci cînd vrea (bouletai) Dumnezeu, imediat ia fiinţă ceea ce vrea, subliniind astfel diferenţa funciară între a vrea-ul Lui şi al nostru. Şi asta pentru că Dumnezeu, în primul rînd, are o libertate dincolo de opţiune, cum bine ne învaţă Maxim Mărturisitorul. El vrea fără să fie sub imperiul necesităţii şi al opţiunii, adică are o voinţă naturală, nu una gnomică (gnomikon thelema). Chiar şi Iisus Hristos, după acelaşi Maxim, deşi a avut şi fire omenească, nu a avut voinţă gnomică, ci