Nu am dispreţuit niciodată drumul dintr-un loc în altul, mişcarea, deplasarea, cu sau fără scop. Unde vrei să ajungi devine, de multe ori, secundar: mersul în sine, cu imaginile şi întîmplările care-l însoţesc, prilej de contemplaţie şi posibilă iniţiere, ajunge să fie mai important decît destinaţia, punctul în care te opreşti.
Drumul e o binecunoscută metaforă a… orice: a vieţii, a trecerii, a formării. Nu degeaba lui Făt-Frumos i se întîmplă de toate pe drum... şi bune, şi rele; la fel, printre mulţi alţii, lui Dorothy din Vrăjitorul din Oz, a cărei cărare pavată cu cărămizi galbene rămîne, cel puţin pentru mine, imaginea Drumului (prototip) însuşi. Şi în filme drumul e exploatat în fel şi chip: în Little Miss Sunshine (2006, regia Jonathan Dayton, Valerie Faris), de pildă, familia se reuneşte în urma călătoriei; în Thelma şi Louise (Ridley Scott, 1991), ca şi în Falling Down (Joel Schumacher, 1993), parcursul eroilor duce la rezolvarea finală – la moarte.
În vacanţa de iarnă de anul acesta am făcut o mulţime de drumuri. Şi, aproape de fiecare dată, toate mi-au plăcut mai mult decît destinaţiile în sine.
DE ACELASI AUTOR Listă de cadouri Mica doză de transcendent (Alte) filme de Crăciun Decembrie timpuriuÎntîi, cel spre Crăciun: pregătirea minuţioasă, pe diverse registre, a sărbătorii, am trăit-o de multe ori mai intens decît sărbătoarea în sine. Cu drumuri concrete pentru fiecare bucăţică, materială sau... spirituală a ei. Ţin minte, de pildă, cînd am luat brazii: eram undeva prin Berceni – zonă pe care, mărturisesc, nu o cunosc destul de bine; şi m-am afundat tot mai adînc în acelaşi Berceni pînă spre ceea ce mie, neavenit al locului, mi s-a părut capăt, undeva spre supermarketurile din zonă. Acolo am descoperit o lume cîinească, la propriu: fiecare cuplu (în general, cumpărătorii erau cupluri, în care ele instigau şi ei acţionau) săreau du
