Se pare că în ultimii ani este la modă să salvăm ceva, orice. La o căutare superficială pe Google am descoperit nu mai puţin de 50 de „obiective“ care au nevoie să fie salvate urgent: de la clădiri, străzi şi parcuri pînă la cartiere şi localităţi, ca să nu mai amintesc de cîinii vagabonzi, animalele de la ZOO sau de tradiţionalele „rîul, ramul“, căci există şi o categorie de români care cred că ţara în întreg ansamblul ei ar trebui salvată. Parţial, sînt de acord şi subscriu, însă tot nu m-am lămurit: de la ce sau de cine s-o salvăm?
În anii comunismului, ni se spunea la şcoală să punem cu toţii umărul pentru a construi societatea socialistă multilateral dezvoltată ca să ne „salvăm“ patria de forţele imperialiste. Şi de invadatorii străini. Astăzi, ne-am împrietenit cu imperialiştii, iar „invadatorii“ îşi deschid fast-food-uri şi shaormerii la fiecare colţ de stradă. Aşa că nu ne-a mai rămas decît să salvăm România de noi înşine.
Să revenim însă la „obiectivele“ mai mici care probabil că se pot „salva“ mai uşor. În jurul lor s-au format diferite organizaţii, comisii şi comitete ale căror intenţii, la o primă vedere, par cît se poate de onorabile. Aduc argumente, probe şi expertize. Incriminează. De regulă, vina o poartă autorităţile locale şi, indirect, statul român. Dacă parcurgi întreaga listă despre care vorbeam, fără să cunoşti detalii, ajungi la o concluzie apocaliptică: în ţara noastră, totul se distruge. Simţi în gură un gust de moloz şi ai senzaţia că te sufoci îngropat de viu sub dărîmături. Impresia că trăieşti într-un loc mort, lăsat în paragină devine atît de puternică încît îţi vină să o iei la fugă, peste graniţă, şi să nu mai salvezi nimic, eventual să te salvezi doar pe tine.
Impactul unor astfel de campanii asupra cetăţeanului obişnuit este unul paradoxal: acesta închide ochii şi ignoră mesajul. „Salvaţi!“ la modul imperativ la c
