Copilul abia dacă mişcă din mânuţe. Cel mai adesea stă în braţele mamei. Aşa s-a obişnuit să doarmă. Zi şi noapte, cu capul sprijinit de mâna mamei. Femeia de 31 de ani nici nu mai simte amorţeala mâinii. Îl ţine mereu strâns la pieptul său, îi sărută fruntea mereu şi-i vorbeşte necontenit, fericită când băiatul scoate un scâncet sau un surâs. Mama a înţeles, de mult timp, că pentru fiul său orice gest făcut este o luptă câştigată cu boala.
Băiatul de 4 ani şi 8 luni suferă de tetrapareză spastică şi de epilepsie. Aşa se explică că mai tot timpul îl întâlneşti pe copilul cu ochi albastri şi păr blond prin spitale, cu mama la căpătâiul său. Pe la clinici au umblat încă de când s-a născut. La naştere, medicii de la Maternitatea Ploieşti nu i-au spus nimic. Mama a fost cea care a observat că cel mic nu putea să îşi ţină capul, mâinile îi erau moi, pe lângă corp, nu îşi coordona mişcările, nu îi recunoaştea pe părtinţii săi. Îngrijorarea femeii s-a tradus, după analizele efectuate la Spitalul Victor Gomoiu din Capitală, într-un diagnostic care i-a îngenuncheat.
„Nu ştiam nimic despre boală, ne întrebam cum să procedăm ca să-i redăm şansa de a fi şi el un copil ca toţi ceilalţi. Cu timpul am învăţat. Ba chiar am reuşit să capăt şi eu cunoştinţele necesare lucrului acasă cu cel mic. O singură zi dacă nu exersăm, se cunoaşte. Din cauza crizelor numeroase de epilepsie, George nu reuşeşte să acumuleze foarte mult. Toate aceste crize îl slăbesc şi îl dau înapoi, îl fac să regreseze. Stăm însă mereu cu gândul la Dumnezeu. Fiecare are o cruce de dus, şi noi ne-o ducem pe-a noastră.”
Florentina Costea suspină des atunci când vorbeşte. De când l-a născut pe George, un văl de tristeţe i s-a aşezat pe faţă. Nu îşi pierde însă încrederea în Dumnezeu. Îi mulţumeşte Celui de Sus că ea şi soţul său pot lupta pentru copilul lor, că sunt sănătoşi, că bărbatul său are
