Cum va fi vremea mâine? Este o întrebare simplă, al cărei răspuns îl aflăm astăzi fără să depunem efort, urmărind buletinele meteorologice realizate de specialişti, prin intermediul unor tehnologii performante. Ei bine, odinioară, ţăranii români nu aveau astfel de privilegii, iar citirea semnelor cerului şi cercetarea unor lucruri mărunte. Totul era transmis de la o generaţie la alta şi se învăţa pe neaşteptate, încă din primii ani ai copilăriei, odată cu deprinderea vorbirii. Semnele vremii sunt şi astăzi cunoscute de bătrânii satelor care sunt cu băgare de seamă la orişice amănunt din jur, fără să aibă cunoştinţe de astronomie, fără să consulte termometrul sau barometrul.
Simeon Florea Marian, unul dintre cei mai de seamă folclorişti şi etnografi români, a consemnat în volumul "Sărbătorile la români" repere importante legate de aceste rânduieli deloc străine bunicilor noştri: "Paserile şi insectele, patrupedele şi reptilele, plantele şi mineralele, soarele, luna şi stelele, precum şi multe alte semne de pe cer şi de pe pământ, pe cari le observă românul mai în fiecare zi peste an, sunt pentru dânsul cele mai bune, mai sigure, mai acurate barometre. (…) Atâta-i trebuie, nimic mai mult", pentru a profeţi "umblarea timpului" de la un anotimp la altul, de la o zi la alta.
Aşa cum spune şi proverbul "ziua bună se cunoaşte de dimineaţă", încă din zori ţăranii cercetează cerul pentru a cunoaşte cum va fi vremea peste zi. "Dacă soarele sau luna se văd împrejur cu un cerc strălucit, dacă nourii, la apus, au o coloare galbenă, dacă negura e deasă şi întunecoasă, urmează ploaie. După roşeaţa dimineţei urmează mai totdeauna vânt cu ploaie", spune Simeon Florea Marian, arătând că atunci când "soarele şi luna strălucesc curat, dacă seara spre răsărit se vede curcubeul, dacă negura e albie şi nourii au culoarea rozei, e bună seamă,
