De la 1 ianuarie, Franţa – sora noastră mai mare – le solicită noilor cetăţeni francezi să semneze o cartă a drepturilor şi obligaţiilor pe care le comportă obţinerea naţionalităţii franceze. Printre altele, cei care au decis să devină francezi sînt avertizaţi că „nu vor mai putea să se revendice de la o altă naţionalitate pe teritoriul francez“. Guvernul olandez propune o lege care să limiteze posibilitatea dublei cetăţenii printre imigranţi (bazîndu-se şi pe curentul dominant în opinia publică: un sondaj de anul trecut arăta că 60% dintre olandezi consideră că dubla cetăţenie nu e de dorit). Parlamentul german a respins un proiect de lege care le-ar fi permis cetăţenilor germani născuţi din părinţi străini să-şi păstreze naţionalitatea părinţilor ajunşi la vîrsta adultă.

Am preluat aceste exemple din două articole apărute recent în The Economist („In praise of a second (or third) passport“ şi „Dutchmen grounded“, 7 ianuarie 2012). Putem adăuga altele, de pe la noi. Statul român le acordă cetăţenie moldovenilor de peste Prut (stîrnind nemulţumiri în UE). Statul ungar le acordă cetăţenie maghiarilor de pretutindeni (stîrnind nemulţumirea statului român), iar noua Constituţie din Ungaria consfinţeşte maghiaritatea all over the world. Într-un fel sau altul, toate aceste situaţii sînt fondate pe vechile principii privitoare la cetăţenie – în primul rînd pe etnie şi pe naţiune. Dar – scrie The Economist – „vechea noţiune de cetăţenie unică pentru fiecare individ pare depăşită: peste 200 de milioane de oameni lucrează acum în afara ţărilor în care s-au născut – dar doresc în continuare să meargă acasă, să se căsătorească sau să investească acolo“. În loc să facă din paşaport „un fetiş“, statele ar trebui mai degrabă să permită dubla sau multipla cetăţenie şi să folosească rezidenţa (în special rezidenţa fiscală) drept „criteriu principal pentru stabilirea dreptu