Pentru cei care n-au avut privilegiul să trăiască pe viu acele momente, Piaţa Universităţii a reprezentat un soi de “nouă” Revoluţie, dacă nu chiar o alternativă a acesteia – abordare întărită de demersurile publice ale unor mijloace media direct interesate în rescrierea istoriei recente.

Practic, a fost vorba de o replică dată celor care, odată cu răsturnarea ceauşismului, se instalaseră în capul mesei, asumându-şi legitimitatea acestei succesiuni. Cei care au întârziat la festin, ori n-au avut curajul să se afişeze, au încercat să-şi facă partea într-o manieră prin care au catalogat noua putere drept cripto-comunistă, ei înşişi desemnându-o ca purtătorii adevăratului demers democratic. Ocuparea Pieţei Universităţii – a locului în care, practic, se scrisese cea mai importantă pagină de istorie a finalului de veac - a fost în primul rând o manifestare de frondă, care s-a amplificat pe măsură ce forţele plasate în culisele sale au crezut că pot modifica cursul evenimentelor. Vreme de aproape două luni Piaţa Universităţii s-a transformat într-un soi de cenaclu-carnaval, cu accente de Hyde Park, în care s-au amestecat, de-a valma, oameni nemulţumiţi pur şi simplu, idealişti, oportunişti, securişti deghizaţi în democraţi sadea şi pescari în apele tulburi ale tranziţiei. A fost o formă de protest originală şi cu impact în special pe plan extern, gradul său de acceptare internă scăzut fiind pus în evidenţă de scorul alegerilor desfăşurate chiar în timpul manifestării.

Ce se petrece de câteva zile în Piaţa Universităţii poartă însemnele nostalgiei după o vreme în care protestul reprezenta principala formă de manifestare a opiniei. Demisia lui Arafat a fost doar detonatorul unei mişcări ce s-a amplificat cu fiecare zi, generată de mult prea lunga etapă de austeritate diferenţiată şi de flagrantă indiferenţă faţă de dialog. Puseele de violenţă, care au prins pe pi