● Doamne… ce măcel! / Carnage (Franţa, 2011), de Roman Polanski.

Soţii Longstreet (Jodie Foster şi John C. Reilly) îi invită în apartamentul lor confortabil din Brooklyn pe încă şi mai prosperii soţi Cowan (Kate Winslet şi Christoph Waltz), ca să discute ca între oameni civilizaţi despre cei doi dinţi pierduţi de Longstreet Jr. într-o încăierare cu Cowan Jr., şi, cam ca în Îngerul exterminator al lui Buñuel, toţi patru se trezesc parcă ţintuiţi în acel apartament, incapabili să pună punct conversaţiei şi să se despartă. Pe măsură ce minutele după-amiezii trec (cam 80, fără elipse), crusta de civilizaţie se dezlipeşte de pe ei, eliberînd în apartament aceleaşi instincte primare care se dezlănţuiseră mai devreme în curtea şcolii: imaginea-cheie a filmului Carnage e aceea a unui şuvoi de vomă împroşcînd un teanc de albume de artă, deci se înţelege că, apropo de Buñuel, farmecul burgheziei în cazul de faţă ori e foarte-foarte discret, ori lipseşte cu desăvîrşire. Ospitalitatea jovială a dlui Longstreet lasă loc unei lăfăiri – tot joviale – în porcenie faţă de propria soţie şi de femei în general. Delicateţea sufletească a dnei Longstreet (scrie cărţi, albumele de artă sînt ale ei) şi vederile ei luminate (despre educaţie, despre Africa) sînt atacate nemilos ca bovarisme, găunoşenii şi laşităţi. Scîrbos de la bun început – din momentul în care se înţelege că e avocatul unei companii farmaceutice –, dl Cowan îşi exhibă cinismul cu tot mai puţină reţinere pe măsură ce ciunteşte rezerva de whiskey a gazdelor. Condamnată şi ea din start, în ochii spectatorilor, de însăşi profesia ei (bankingul), dna Cowan vomită, bea, rîgîie, se înduioşează de soarta hamsterilor abandonaţi, mai vomită un pic şi încearcă să distrugă telefonul care e sursa întregii bărbăţii a soţului, în timp ce dna Longstreet, mai puţin pricepută la castrări, sare pe-al ei cu pumnii. Dinţii rămîn t