Cel mai frumos lucru din corespondenţa lui Gabriel Liiceanu cu Gabriel Cercel, pe marginea căreia am început a glosa aici săptămîna trecută, este suita care începe cu „Dragă Gabi“ şi se încheie prin „cu drag, Gabi“. Cum avem de-a face cu doi Gabriel-i, nu o dată cititorul rămîne descumpănit: cine-i meşterul şi care-i ucenicul? Cine cui se adresează? Sigur, după ce treci de primele fraze, totul e limpede, însă farmecul suspansului de primă instanţă e de netăgăduit. Dat fiind că osmoza celor doi e departe de-a se petrece doar la nivel apelativ, formal – ea desfăşurîndu-se cu egală intensitate afectiv şi spiritual, didactic şi emoţional, temperamental şi stilistic – tu, care eşti martorul acestei rafinate coregrafii simbiotice, te simţi cînd stînjenit (un soi de voyeur fără voie, nevinovat, dar păcătos), cînd mîndru că eşti părtaş la o jubilaţie intelectuală de-o puritate cu totul străină prezentului (şi neantului) valah, cum s-ar repezi să spună Cioran.
Un Cioran care, sînt sigur, citind acest volum ar exclama şi azi de uimire exact ca acum un sfert de secol, cînd l-a uluit faptul că-n România lui Ceauşescu o traducere din Heidegger apărea (nota bene: la Editura Politică!) în 40.000 de exemplare, absorbite în doar cîteva zile din librării. Asta în vreme ce oricare ediţie germană şi orice traducere europeană din opera autorului lui Sein und Zeit nu depăşeau cîteva sute (în mediul universitar) sau cel mult cîteva mii (în format de buzunar) pentru uzul „marelui public“.
La fel acum: nimic mai paradoxal, într-o vreme grobiană şi decerebrată (cu emisiuni TV intitulate, nici mai mult, nici mai puţin decît „În puii mei“ şi cu jignitoarea preluare mediatică a vechiului colind în dezgustătorul tipar „Rom-Rom-telecom“) decît aceste scrisori trepidînd euforic printre Dasein, Wollen, Wille, Sagende, Über-lieferung ş.cl.
„Ce minunată scrisoare mi-ai scris!“ ex
