Cred, din ce în ce mai mult în ultima vreme, că între nenumăratele specii de scriitori există una care nu înţelege în ruptul capului la ce foloseşte critica literară. Există scriitori (buni sau răi) care pricep sensul criticii într-o lume suprasaturată de cărţi, şi alţii, din ce în ce mai mulţi, cărora critica literară li se pare o iederă căţărătoare pe edificiile muncii lor. Scriitori conştienţi de propria creaţie, capabili de recul contemplativ şi dotaţi cu organul îndoielii metodice, şi scriitori convinşi că emană continuu, precum păianjenul, o substanţă autosuficientă, perfectă şi nemaivăzută, în care nu încap paraziţii lumilor alternative. Fără îndoială, la naşterea celei de-a doua categorii, vocală mai ales prin diletanţi, au contribuit şi impostorii, mercenarii ori caraghioşii criticii literare. Ei sînt destui, ca în orice meserie, doar că aici se văd rapid – şi într-o literatură mică precum a noastră, şi într-una mai mare, mai veche şi mult mai variată, cum e, de pildă, literatura spaniolă. Cu toate astea, o anchetă printre cei mai importanţi critici spanioli în funcţiune a fost considerată recent, de revista digitală care a găzduit-o, o sigură „sinucidere jurnalistică“. Căci, nu-i aşa, critica nu vinde, criticii (subordonaţi, afiliaţi, mercenarizaţi) nu mai sînt credibili! Ieremiade de început de an, cam retorice, căci – afirmă la unison toţi cei invitaţi de FronteraD să-şi spună părerea – critica este obligatorie, deşi nu pentru oricine.
DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăÎl ştiţi, desigur, pe Ignacio Echevarría – demisia sa de la Babelia, în urma unor presiuni editoriale, a zguduit nu de mult fronturile, şi aşa rărite, ale criticii de întîmpinare credibile. Acum el scrie la revistele El Mundo, Revista de Libros, El Mercurio din Santiago de Chile, iar în FronteraD e convins că criticul literar t
